Sînt baronii cunoaşterii, feudalii mărunţi şi acri ai cîte unui crîmpei de cunoaştere pe care îl ţin sub pernă sau îl pun la păstrare într-o arhivă a cărei cheie o păstrează, cu gelozie, agăţată de gît. Sînt preoţii patrimoniului, vestalele adevărului şi patrioţii gîndirii strămoşeşti, cerberii lui Akademos, gata să sară la gîtul oricărui nou-venit bănuit, din principiu, că vrea să tulbure ordinea bunelor maniere şi practici ale sectei pe care o slujesc.
 
Sînt cei care îşi fetişizează competenţa moştenită pentru a se putea închina apoi la ea ca la singurul Dumnezeu adevărat. Sînt cei care îţi aruncă în faţă: „Ce doctorat în străinătate, ăla îl poate lua oricine, aici se munceşte pentru un doctorat!“ Care îşi trimit reprezentanţii în toate comitetele şi comiţiile de evaluare şi îţi reproşează după aceea că: „Eu ţi-am semnat pentru proiect, ca să te plimbi tu prin lume pe banii noştri!“ Care se uită cu dispreţ peste textele celor mai tineri decît ei şi decid că „nu fac doi bani, asta nu e valabil în România!“, de parcă gravitaţia, cînd trece peste spaţiul nostru, ar intra într-o buclă a timpului.
 
Sînt cei care nu se pensionează niciodată sau doar după ce s-au asigurat că au lăsat un moştenitor demn de micimea lor – şi care, de regulă, va sfîrşi prin a-i trăda. Îi găsiţi prin institutele Academiei, acest stat în stat al cunoaşterii naţionale, prin comisiile de experţi, ale Ministerului Educaţiei sau ale Ministerului Culturii, şi în alte comitete şi comiţii menite să selecteze calitatea indivizilor şi binele public. Se află mai ales în ştiinţele spiritului, unde se crede că poţi garanta cu „interpretarea“ şi „bunul-simţ“, mai mult decît cu probe şi dovezi. Sînt, într-un fel, cea mai jalnică specie de „baroni“, căci sînt fără altă putere şi miză decît aceea de a se opune, apărîndu-şi astfel sărăcia şi nevoile şi neamul lor de aristocraţie veleitară.  
 
Luptele în care sînt implicaţi sînt, de regulă, ridicole. Urăsc cu patimă pe oricine nu este ca ei, dar sînt şi înfricoşaţi de „invazia“ acestora. Drept care îşi ţin spatele ca nişte fraţi de cruce, alcătuind ceea ce colegul meu, Alfred Bulai, numeşte solidaritatea legitimării mutuale a incompetenţei: între ei, sînt toţi adevărul însuşi. Regele e gol, în sinea lui ştie că e gol, drept care se înconjoară cu disperare de curteni la fel de goi, care pot să-i spună cu toate ocaziile ce bine îi stă noua hlamidă.
 
Te întrebi uneori, privind agitaţia aceasta care poate depăşi în patos luptele politice, care este, de fapt, miza ce-i mînă pe ei în astfel de lupte aprige. Ei bine, puteţi căuta cît vreţi, pînă la urmă veţi ajunge la aceeaşi concluzie: propriul ego. A se opune înseamnă a se propune, a se autopropune şi a se impune ca singur connaisseur. Ca barosan cu valoare – cum s-ar spune în manele. Ca narcisişti – cum spune alt coleg al meu, psihanalistul Alfred Dumitrescu. Or, să te ferească Dumnezeu de piticul narcisist, căci ceea ce pune la bătaie – şi ceea ce vrea să cîştige, dar riscă mereu să piardă – nu este nimic altceva decît propria fiinţă, sensul vieţii lui, rostul său în lume! Şi pentru această miză e în stare de orice...
 
 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.