Unul a plecat să moară şi-au rămas doar patru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Pe 23 iulie a fost Ziua Presei Militare. Ştiu acest lucru de vreo 30 de ani, dar în ziua respectivă, de-abia spre seară, răsfoind o pagină de Facebook, aşa cum face orice contemporan serios, am realizat că da, în acea zi fusese ziua breslei în care am trebăluit vreo două decade.

Vinovat. Aşa sunt, pentru că doar m-am îndepărtat un pic şi iată, am uitat o dată importantă pentru câteva zeci, poate sute, de ziarişti şi corespondenţi militari. Unii cu acte, alţii doar cu pasiunea. Trăieşte, sper, şi acum, un colonel în rezervă – de fapt în adâncă retragere - în Sibiu, Neghină, născut în 1930, care era corespondent local pentru publicaţiile militare atunci când eu eram locotenent, iar el colonel, continua să fie când l-am ajuns în grad, chiar şi acum câţiva ani continua să scrie cu aceeaşi tenacitate. Şi nu rău. 

x

Bosnia - 1996 / Foto: Laurenţiu Sfinteş

Vinovat. Aşa sunt, pentru că presa cu epoleţi este tot presă, se face uneori mai greu, pentru că, da, are constrângeri şi subordonări care, probabil, nu există în alte părţi (ehehe, sper că nu mă credeţi!), are un public al său, poate mai exigent decât alte categorii de cititori, trece şi ea prin încercările perioadei. Deşi se luptă să rămână printre cei puţini care se mai află şi pe baricadele presei tipărite.

Şi de aceea, da, sunt vinovat, nu ar fi trebuit să uit o dată, această dată, 23 iulie, când, în 1859, pe timpul colonelului, devenit domnitor prin dublă alegere, Cuza Ioan Alexandru, a apărut primul ziar al armatei „Observatorul militar, diariu politicu şi scientificu”.

Dar, ca orice vinovat, îmi caut şi eu circumstanţe care să motiveze absenţa mea din memoria comună a acestei zile, chiar dacă, aşa cum spuneam, aş fi prins sfârşitul spectacolului.

Aş spune că se întâmplă şi la noi, ”presarii”, cum se întâmplă la unii politicieni, acelaşi fenomen de incompatibilitate, ”nu mă mai regăsesc în actuala doctrină a partidului din care încă fac parte” – ar spune, cinic, politicianul pe picior de plecare către zări mai ospitaliere, cu locuri eligibile, ”nu mai înţeleg ce se întâmplă azi în armată, nu îi mai cunosc pe aceşti oameni” – e sentimentul, de această dată, sincer, care îi însoţeşte pe unii din ”foştii” presei militare.

Nu e chiar cazul meu, îi cunosc, încă, pe o parte din cei care lucrează la zi în presa militară, dar realităţile din armată devin, pentru cei care nu mai sunt ”la contact”, din ce în ce mai blurate, mai ales la nivelul acela care susţine şi permite reportajele despre aplicaţii, viaţa de garnizoană (mai există aşa ceva?), misiunile internaţionale.  

Aş mai spune că de vină este şi pandemia. Altfel, eram toţi adunaţi la etajul cu coloane de marmură al Cercului Militar Naţional, ascultam discursuri, primeam diplome, închinam un pahar de apă minerală (adăugată peste conţinutul sec) şi răscoleam amintiri.

Şi ce aş mai spune? Poate faptul că, nu mai departe de câteva zile, m-am uitat la o serie de fotografii mai vechi, bineînţeles alb negru, bineînţeles, majoritatea mişcate. Dar ştiţi cum e, mai mult de zece poze mişcate deja semnifică o abordare artistică. Iar dacă e vorba despre fotografii din decembrie 1989 nici nu mai trebuie să cauţi semnificaţii speciale. Vin de la sine.

s

 Bucureşti – Decembrie 1989 / Foto: Laurenţiu Sfinteş

Sunt opt „foşti” în acea fotografie. Plus ostaşul, corp ataşat, aşa cum se purta în acele vremuri. Plus autorul fotografiei care, atunci, ca şi mai târziu,  a preferat să rămână în spatele camerei.

Fotografia este realizată în una zilele dintre 22 şi 31 decembrie 1989, când şi redactorii militari erau consemnaţi, ca toată armata, la locul de muncă, într-unul din birourile revistei „Viaţa Militară”. După cum se vede, pentru nişte propagandişti ai fostului regim, cum încă se mai crede că au fost şi cei care au lucrat în presa militară, atmosfera care a urmat căderii acestuia e destul de euforică.

Din cei opt, patru (Ion Aramă, Ioan Jianu, Ion Pelearcă, Constantin Strună) scriu acum romane, articole sau partituri de marşuri militare (al treilea era şi compozitor), undeva deasupra noastră. Sus de tot.

Ceilalţi patru, doi istorici  (Ilie Manole, Gheorghe Vartic) şi doi poeţi (Liviu Vişan, Nicolae Boghian), încă mai combat, inclusiv în scris, dar mai rar şi mai temperat, aşa cum îi sta bine unui „fost”.

Pentru cei care, acum 30 de ani şi mai bine, se înghesuiau în rama unei fotografii alb negru, nu numai aceasta, desigur, ziua de 23 iulie avea gust şi miros de tinereţe, se mai făcea un apel nominal, se ascultau cu răbdare discursurile şi se aştepta momentul post ceremonie.

Nu a fost să fie. Au mai trecut o iarnă şi o vară peste presa militară. Cineva trebuie să scrie să scrie în continuare, să filmeze, să facă emisiuni radio şi de televiziune despre cei care uneori sunt lăudaţi, alteori invidiaţi, deseori criticaţi, mai mereu chemaţi la necaz: militarii români.

În orchestra aceasta zgomotoasă a lumii în care trăim şi în care toţi credem că suntem solişti, există şi câteva zeci de ziarişti militari, la fel de talentaţi şi de necesari ca şi restul colegilor lor ”civili”. Ziua de 23 iulie a fost a lor. ”Foştii”, ca mine, se mulţumesc şi cu conţinutul înrămat al unei fotografii alb negru.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite