SERIAL Ce e în mintea procurorilor anticorupţie. Bucuriile, temerile şi frustrările celor care i-au încătuşat pe marii corupţi

SERIAL Ce e în mintea procurorilor anticorupţie. Bucuriile, temerile şi frustrările celor care i-au încătuşat pe marii corupţi

Oamenii neştiuţi care anchetează fraude de miliarde de euro. DESEN: Vali Ivan

După ce săptămâna trecută am scris despre transformarea instituţiei care luptă împotriva corupţiei, astăzi ne uităm la oameni: cum s-au schimbat, de-a lungul timpului, procurorii care investighează marile fraude din România.

Ştiri pe aceeaşi temă

În primii ani de după Revoluţie, românii s-au obişnuit să fie păcăliţi. Caritas, Bancorex, FNI, toate au fost metode mai mult sau mai puţin sofisticate de a păcăli populaţia.

În România aceasta strâmbă, cuvântul procuror avea o rezonanţă negativă, surprinsă şi în versurile celei mai populare trupe de hip-hop din anii ’90, BUG Mafia: „Şpaga este cea care te scoate din căcat: un poliţist, un procuror, un senator şi ai scăpat“.

Procurorul, la fel ca politicianul, vameşul, funcţionarul de la primărie sau controlorul de tren, era un continuator al circuitului şpăgii. De ce a trecut România prin această etapă?

Istoriile secrete ale magistraţilor

După Revoluţie, mulţi procurori şi judecători au continuat să-şi facă meseria tăinuind că fuseseră racolaţi de Securitate. Acest secret i-a făcut vulnerabili şi i-a obligat să fie prieteni cu cei care le cunoşteau secretul. Prietenii sunt de multe ori „călcâiul lui Ahile“ pentru oamenii din justiţie.

Nu doar trecutul „roşu“ a fost o punte între oamenii legii şi cei care fentau legea. A mai fost şi mirajul banilor S-au format astfel reţele de complicitate între magistraţi şi profitorii tranziţiei. Cel mai bun exemplu este reţeaua lui Cătălin Voicu, fostul parlamentar, în prezent condamnat pentru mai multe fapte de corupţie.

După ce la începutul anilor ’90 fusese aghiotantul procurorului general al României, Cătălin Voicu a devenit un staroste al magistraţilor corupţi, pe care-i convoca într-o vilă de pe strada Carol Davila din Bucureşti, influenţând sentinţe. Lupta împotriva corupţiei trebuia să înceapă cu lupta împotriva corupţiei din justiţie. Urmează un articol compus din mărturiile unor procurori din PNA şi DNA care au dorit să-şi păstreze anonimatul.

Teancul de dolari

 

Tăriceanu a vrut să aducă anchetatori străini

Parchetul Naţional Anticorupţie este astăzi considerat un eşec al guvernului Năstase, care a creat un organism perfect ca formă, dar lipsit de conţinut. Cei arătaţi cu degetul sunt, în primul rând, procurorii care au lucrat în PNA în perioada 2002-2005. „Atunci, în primii ani de PNA, noi, procurorii, nici nu ştiam cum se începe o anchetă în care sunt vizate fapte de corupţie. Nu aveam metodologie. Nu ştiam dacă o astfel de anchetă trebuie începută cu o percheziţie, cu punerea sub ascultare a suspectului, cu cerere de înscrisuri şi documente. Veţi spune: «de ce nu aţi chemat nişte experţi străini să vă înveţe?». Nici asta nu mergea pentru că legislaţia românească are specificitatea ei. Conştiinţa belgianului este că el trebuie să denunţe corupţia. A românului din 2002 nu era să denunţe, era să tăinuiască. Cam în acest impas eram noi în 2002“, spune un fost procuror PNA.
Varianta aducerii unor procurori străini care să cureţe România de corupţi a fost vehiculată în 2005 de premierul Călin Popescu Tăriceanu. Monica Macovei, ministru de Justiţie în acea perioadă, s-a opus: „A aduce procurori din afară însemna că noi singuri recunoaştem că nu suntem în stare. Atunci, ce mai căutam în Uniunea Europeană dacă nu eram în stare să eradicăm noi corupţia?“.

Într-un birou din DNA, unul dintre cei mai temuţi procurori anticorupţie din România îşi aminteşte o discuţie şoptită, de pe vremea când era stagiar: „Suntem la finalul anilor ’90. Un coleg mă abordează pe hol, mă trage într-un loc ferit, apoi scoate un teanc de dolari şi-mi spune: «Ia-i!». Îi primise ca să dăm soluţie favorabilă într-un dosar cu arestaţi. Nu i-am luat, dar atunci mi-am dat seama că problema corupţiei din România pleacă din sistemul de justiţie. Colegii mei erau corupţi. Ăsta a fost şocul cel mare“.

Acelaşi procuror pleca, la începutul anilor 2000, să facă un stagiu de pregătire în Statele Unite ale Americii. Când s-a întors în România şi a revenit la biroul său din Parchetul General i-a venit să plângă. „Îmi părea rău că n-am rămas în America. Efectiv îmi venea să plâng. Văzusem cum se fac anchetele acolo şi mă întorsesem la atmosfera aia de acum 15 ani“. Azi, procurorul lucrează în DNA, a trimis câţiva mari corupţi după gratii şi crede că a făcut totuşi bine că n-a rămas în America.

Ce s-a schimbat între timp

În ianuarie 2001, Daniel Morar, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, îl trimite în judecată pe Viorel Burzo, şeful Secţiei Penale a Curţii de Apel Cluj, pentru că primise de la un inculpat 5.000 de mărci germane şi un set de oale Zepter. Era pentru prima dată când în lumea magistraţilor din România se rupea lanţul de solidaritate: un procuror aresta un judecător. Morar mărturiseşte că în anii aceia s-a simţit singur, stigmatizat. Cu timpul, însă, alţi procurori din noua generaţie au prins curaj.

„Singura soluţie pentru reforma justiţiei este să ai în interiorul magistraturii un grup de reformişti. La noi, acest grup a ajuns până la urmă să ocupe toate poziţiile importante din justiţie. Datorită lor au prins reformele din 2005. Le-a luat vreo 15 ani, dar asta a fost...“, spune politologul Alina Mungiu Pippidi.

Am ales-o pe Codruţa Kövesi pentru funcţia de Procuror General fiindcă era tânără, iar eu aveam o problemă cu «elefanţii» din Justiţie, era femeie şi eram pornit pe promovarea femeilor, fusese sportivă şi asta îmi arăta că e un om tare, antrenat să lupte.
Traian Băsescu, fost preşedinte al României


„Luptă, nene, împotriva corupţiei!“

A durat 15 ani pentru că instituţiile anticorupţie nu se formează peste noapte, crede fostul preşedinte Traian Băsescu: „Trebuie să intervină un proces de încredere, care se formează în ani. Procurorul trebuie să aibă încredere în politicianul care-i spune: «luptă, nene, împotriva corupţie! Nu te uita nici în stânga, nici în dreapta! Ia pe cine a încălcat legea!». Trebuie să prindă încredere că nu vor fi repercusiuni după aceea, că nu se va trezi mutat la judecătoria din Caracal sau mai ştiu eu unde…“.
Chiar şi aşa, după 10 ani de schimbări majore, în care „elefanţii“ din justiţie au făcut loc „lupilor tineri“, magistraţii sunt în continuare puşi sub semnul întrebării. Traian Băsescu a plecat de la Cotroceni convins că reforma Justiţiei nu s-a realizat până la capăt:

Traian Băsescu despre procurorii şi judecătorii corupţi şi despre frustraţii din magistratură

 

Prin 2004-2005  nu credeam că lucrurile se pot schimba atât de mult în Justiţie. Cred că alături de domeniul IT, Justiţia este domeniul în care s-a progresat cel mai mult în societatea românească.
Călin Nistor, prim-adjunct al procurorului-şef DNA

Portretul procurorului în 10 stop-cadre

Ca să cunoşti procurorul anticorupţie trebuie să intri în mediul lui. Sediul DNA e în clădirea fostului Stat Major al Armatei, de unde mareşalul Ion Antonescu conducea ţara cu şaptezeci şi ceva de ani în urmă. La intrarea principală dai peste busturile lui Vlad Ţepeş şi Alexandru Ioan Cuza. Procurorii care lucrează în birourile de pe partea sudică a clădirii au o vedere impecabilă spre Palatul Parlamentului. Sunt nuanţe care şlefuiesc starea de spirit a acestor oameni.

1. O lege a lui Murphy spune că dacă tot ce ai e un ciocan, vezi în jur numai cuie. Procurorii au tentaţia de a vedea lumea printr-o lentilă mai întunecată. Dacă tot ce ai e Codul Penal, vezi în jurul tău numai penali. „Trebuie să fii puternic ca să nu o iei razna. Să găseşti ceva care te echilibrează. De obicei, familia te echilibrează“, ne spune un procuror DNA.

2. Procurorii trebuie să fie rezistenţi la critici. Uneori sunt numiţi „cozi de topor“ sau „comisari sovietici“. Cei pe care-i anchetează au la dispoziţie canale media prin care declanşează campanii de linşaj. Procurorii sunt sfătuiţi de şefii lor să citească buletinul de monitorizare a presei făcut în cadrul DNA, pentru că e mai aseptic decât să urmărească emisiunile la care sunt, de multe ori, criticaţi suburban. Procurorii nu pot apărea la televizor să se apere. 

Reacţiile procurorilor în faţa linşajului mediatic: depresie, conştientizarea propriei valori, nepăsare


3. Procurorii trăiesc într-o lume bine delimitată. Totul e fie alb, fie negru, nu pot exista nuanţe de gri. Sunt inteligenţi – o inteligenţă nu fermecătoare, dar aplicată –, sunt oameni educaţi să vorbească puţin şi să fie tot timpul atenţi la corupţia din jurul lor. Monica Macovei îşi aminteşte cum erau instruiţi procurorii români la cursurile de perfecţionare din străinătate: „Fiţi proactivi, nu staţi la birou să vă trimită cineva dosarele, duceţi-vă după ele! Dacă mergeţi pe stradă şi vedeţi un BMW în faţa unei case, aflaţi cine stă acolo şi verificaţi imediat de unde a avut bani şi unde lucrează“.

4. Procurorii o duc bine. Dacă te uiţi pe declaraţiile lor de avere vezi că sunt acolo unde trebuie să fie: în segmentul de upper-middle-class, atât de rar pentru o ţară a contrastelor cum e România. Câştigă în jur de 8.000 de lei lunar, au locuinţe mari şi maşini bune, unii au credite îndrăzneţe. „Salariul contează când nu trăieşti din furat“, spune un fost procuror anticorupţie.

5. Procurorii sunt suspicioşi pentru că şi cei din jurul lor sunt suspicioşi în ce-i priveşte. În fiecare an, în luna mai, procurorii semnează declaraţii pe propria răspundere că nu au fost racolaţi în ultimele 12 luni de niciun serviciu secret. Chiar şi aşa, tema „acoperiţilor“ din Justiţie revine ciclic pe agenda publică.

6. Procurorii au fricile lor: se tem, deşi o spun cu jumătate de gură, de achitări. Îi sperie gândul că ar putea trece pe hol iar colegii să spună şoptit: „Uite-l  p-ăla care a luat achitare!“. Achitarea este o soluţie normală într-un sistem juridic sănătos, dar nimeni nu vrea să facă parte din acel procent de 10% reprezentat de dosarele finalizate cu achitare.

7. Procurorii admit că au ajuns şi ei să vorbească foarte puţin la telefon. Admit că se tem de greşelile pe care le-ar putea face. Procurorii ştiu că îndoiala nu e o opţiune. „In dubio pro reo“, spune un principiu din drept (de îndoială profită inculpatul). Procurorii sunt tot timpul sub presiune şi tabăra adversă abia aşteaptă să-i acuze de abuz. Fiecare pas pe care-l fac trebuie să fie legal. Să obţii un înscris de la o instituţie poate însemna luni de aşeptare prin anticamere. E o muncă cronofagă care te macină încet. Procurorii se pensionează devreme. La 48 de ani pot să părăsească sistemul.

8. Procurorii încearcă să rămână cu o imagine corectă despre munca lor. Nu-şi arogă merite exagerate. Propaganda pro-DNA are tendinţa de a-i transforma în eroi. Societatea, în general, are nevoie de eroi. Când aud acest cuvânt, doi procurori care instrumentează cele mai răsunătoare dosare din această perioadă se uită unul la altul şi încep să râdă de parcă i-am fi comparat cu Captain Planet.

9. Procurorii sunt pragmatici. Nu se împrietenesc cu ziariştii, îi folosesc pe ziarişti. Un fost procuror anticorupţie spune cum stă treaba cu sintagma „ziaristică pe surse“: „Procurorul are la dispoziţie mai multe pârghii de acţiune: informaţii, mass-media, logistică şi oameni. Sistemul poate conduce la împletirea acestor pârghii pentru obţinerea unui rezultat. Prin presă scurgi o informaţie astfel încât omul pe care-l urmăreşti să reacţioneze aşa cum vrei tu. Laşi să ajungă la urechile lui informaţii care au menirea de a-l linişti. Exemplu: urmăream o persoană care voia să fugă în SUA cu o sumă de bani şi am dat în presă, «pe surse», informaţia că dosarul în care era anchetat s-ar apropia de final cu o soluţie iminentă de NUP. Ăla a zis: «Ah, minunat». A început să vorbească, s-a relaxat. Noi l-am interceptat şi l-am prins. Aşa se întâmplă şi azi. Ziariştii intră într-un joc judiciar fără voia lor“.

10. Procurorii se bucură la condamnări, dar nu fac o sărbătoare din asta. „Te bucuri că ţi se confirmă o construcţie logico-juridică la care ai muncit ani de zile. Nu condamnarea persoanei îţi dă satisfacţie, ci faptul că un caz pe care l-ai pornit de la o singură foaie de hârte sau de la spusele unui cetăţean speriat care a dorit să-şi păstreze anonimatul este confirmat prin condamnarea vinovatului“, spune un procuror din cadrul DNA. Unde este sentimentul milei? În mass-media s-a comentat mult pe marginea situaţiei grele prin care trece familia Monicăi Iacob Ridzi, după condamnarea din dosarul „2 Mai“. „Probabil că procurorii au un anumit sentiment de empatie faţă de familie. Da. Şi eu am avut faţă de familie. Dar nicidecum faţă de cel care a comis o faptă de corupţie. Pentru că el era cel responsabil, cel care trebuia să-şi respecte şi să-şi protejeze familia de eventuale consecinţe“ spune Daniel Morar, fost procuror-şef al DNA, în cartea-interviu „Preţul adevărului“.

Sunt aici oameni care îşi fac meseria din pasiune şi cred în ceea ce fac. Sunt oameni curajoşi, care nu au timp de hobby-uri, care nu pleacă acasă la ora 16.00 să-şi vadă de familie, ci stau să lucreze şi încearcă să schimbe ceva.
Laura Codruţa Kövesi, procuror-şef DNA

 

„Daniel Morar şi Codruţa Kövesi au ermetizat sistemul“

„Magistraţii sunt nişte oameni extrem de orgolioşi. Sunt puţini şi sunt atacaţi din toate părţile. Le sunt interzise foarte multe lucruri: Magistratul trebuie să aibă mare grijă cine-i vine în casă, cu cine se înrudeşte, trebuie să-şi atenţioneze tatăl să nu vorbească aiurea când se duce să ia pâine, chestii de genul: «fiu-meu poate să facă cutare că e procuror!». La magistrat, viaţa începe cu «nu se poate»: nu poţi sta la masă cu oricine, nu poţi vorbi despre ce faci la serviciu, nu poţi face o mulţime de lucruri care pentru ceilalţi sunt normale. Astfel, dezvolţi un anumit tip de personalitate. Diferenţa din 2002, de pe vremea noastră, a PNA-ului, faţă de ce se întâmplă acum la DNA este următoarea: la noi, sistemul nu era ermetic. Existau foarte multe breşe. Daniel Morar şi Codruţa Kövesi au ermetizat sistemul. Înainte, sistemul avea breşe, nu aveai încredere să vorbeşti cu nimeni. Acum, cu cât îi ataci mai mult pe procurori, cu atât ei se strâng ermetic: «Suntem atacaţi, dar suntem împreună». Ca trupele militare care înaintează în bloc. Nu mai eşti lăsat singur în flash-urile ziariştilor. Acum, preşedintele ţării dă un mesaj, Codruţa Kövesi dă un mesaj, serviciile de informaţii dau mesaje, presa dă mesaje, Ambasada SUA dă mesaje. Sistemul reacţionează“.
Alexandru Chiciu, fost procuror PNA

Atmosfera la interogare

Anchetele nu se fac cu lampa în ochi, nu există o cameră de anchetă. Învinuitul este interogat în biroul procurorului. Nu e un duel unu contra unu, la audieri asistă avocaţii şi ofiţerii de caz. Totul se înregistrează audio-video. „E o atmosferă sobră, dar nu e cum aţi văzut prin filme. Anchetele ţin mult pentru că uneori suspectul sau inculpatul doreşte să asculte interceptările. Şi stai cu el şi el ascultă. Şi de asta durează ore în şir. La un moment dat trebuie să-i dai vestea că e reţinut. Nu e un moment prea plăcut“, spune procurorul Paul Dumitriu, cel care a instrumentat dosarul care l-a trimis după gratii pe fostul ministru Relu Fenechiu.

Celelalte episoade ale serialului:

Episodul 1: Anticorupţia. Istoria unui fenomen care transformă România

Episodul 2: La început a fost PNA. Cum am încercat să intrăm în Uniunea Europeană "pe blat"

Episodul 3: Zece ani de DNA. Oamenii care au pornit „buldozerul”

Episodul 4: Cum îşi închipuia Sistemul anticorupţia. Vîntu: „Luai trei-patru granguri şi-i băgai la zdup să pui frână. Eu, Năstase, Voiculescu şi era OK

Episodul 5: România coruptă în 30 de cadre şi scurt-metrajul unui sfârşit de carieră. Fost ministru achitat: „DNA ştia precis că bate câmpii”

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările