Povestea cutremurătoare a luptătorului Ogoranu

Povestea cutremurătoare a luptătorului Ogoranu

Ioan Gavrilă Ogoranu partizan anticomunist Foto: lucia baki

În oraşul Făgăraş a fost proiectat filmul „Portretul luptătorului la tinereţe“, despre cel mai longeviv grup de rezistenţă din munţi, în timpul guvernării comuniste a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La film au venit rudele celor ucişi între anii 1948 şi 1962 de Securitate, surorile lui Gavrilă Ogoranu, cel mai căutat partizan al tuturor timpurilor, şi ultimul supravieţuitor al grupului, Ion Ilioiu (83 de ani).


 „… Aş vrea acum să invit pe scenă regizorul, pentru a-i înmâna un premiu de excelenţă, pentru iniţiativa de a aborda acest subiect, al rezistenţei anticomuniste făgărăşene, într-un film.“

Constantin Popescu urcă aproape cu timiditate pe scena Casei de Cultură din oraşul Făgăraş, ia microfonul şi, privind peste sala arhiplină, spune „mulţumesc, este o onoare pentru mine să mă aflu aici.“ În câteva secunde se sting luminile şi filmul „Portretul luptătorului la tinereţe“ începe să ruleze. Este a treia proiecţie de gală a peliculei abia lansate, pe 18 noiembrie filmul a fost prezentat în Capitală, la Cinema Studio, a doua zi la Cluj şi astăzi, pe 23 noiembrie, filmul şi echipa lui au ajuns la Făgăraş.

Este pentru prima dată când, după mii de ore petrecute în faţa arhivelor de securitate, a cărţilor de memorii şi mărturii despre rezistenţa anticomunistă din munţii Făgăraş dintre 1947 şi 1960, Constantin Popescu ajunge faţă în faţă cu urmaşii celor despre care a făcut filmul. Acum, în faţa ecranului stau surori, nepoţi, veri, mătuşi, vecini ai celor 12 tineri din Grupul Carpatin Făgărăşan, una dintre cele peste 1.000 de grupări de partizani anticomunişti din România. Unii dintre cei din sală au prins, copii sau adolescenţi fiind, perioada cruntă de după al Doilea Război Mondial, când la conducerea ţării se impune un guvern comunist, condus de Petru Groza, şi, odată cu el, ororile: Securitatea cu anchetele, maltratările şi hăituielile ei, închisorile, Canalul, teroarea. Grupul de rezistenţă Carpatin Făgărăşan, care cu timpul a  devenit cunoscut ca „Grupul Ioan Gavrilă Ogoranu“, a fost unul dintre cele mai longevive: cei 12 tineri, majoritatea studenţi sau absolvenţi de facultate, au rezistat cu arma în mână aproape 10 ani în munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile.


Ascunşi în păduri, hambare, bordeie

Ogoranu a fost singurul care nu a fost prins de organele Securităţii timp de 27 de ani, lucru care îl face unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde în lume.

Prima dată, regizorul a  aflat despre Ogoranu acum doi ani, de la vicepreşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. A început să citească cărţile semnate de Ogoranu - opt volume, apărute sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“ - a studiat arhivele de securitate – nu mai puţin de 124 de volume cu 50.000 de file, ilustrarea perseverenţei furibunde a comuniştilor de a-l captura pe „bandit“ - şi scenariul a  început să se contureze. 
Ce a rezultat nu e o poveste, este mai degrabă o cronică, fapte reale, atestate documentar, pe care Popescu a vrut să le scoată la lumină, aşa cum le-a citit el pe hârtie. A ales să dateze secvenţele, ca într-un jurnal de front, şi confruntările dintre partizani şi soldaţii care îi urmăreau intră pe parcursul filmului într-un fel de rutină a repetiţiei. Îi vedem pe cei 12 – Andrei Haşu, zis Baciu, Ioan Chiujdea, Profesorul, Laurean Haşu, zis Leu, Ghiţă Haşu, Ioan Pop Fileru, Toma Pârău, Remus Sofonea, Ioan Mogoş, Ion Ilioiu, Gelu Novac, Gheorghe Şovăială – împuşcând sau fiind împuşcaţi, ascunşi în bordeie sub pământ, improvizând depozite de alimente, primite de la ciobani sau ţărani, spălându-se în râuri îngheţate, făcându-şi atele ca să-şi îngrijească rănile.

Se despărţeau în grupuri de patru sau cinci oameni, ca să nu rişte capturarea tuturor odată, păstrau legătura între grupuri prin bilete lăsate în locuri secrete, în scoarţa copacilor, încercau să afle informaţii despre mişcările de trupe ale armatei şi Securităţii. Mereu hăituiţi, se ascund în păduri, în hambare, în căpiţele de fân ale ţăranilor, în holdele de grâu, cu credinţa  –  şubrezită odată cu trecerea anilor – că americanii vor veni şi vor salva ţara de comuniştii înstăpâniţi.

Aceştia din urmă îi urmăresc cu o perseverenţă diabolică, pe toate căile posibile: armat, în aer – elicoptere – şi la sol, prin diverse tehnici operative – familiile lor anchetate şi persecutate, aruncarea în închisoare şi maltratarea oricui ajuta sau părea să ajute mişcarea lui Ogoranu. Pentru prinderea lor se pare că au fost mobilizate de-a lungul timpului cele mai numeroase trupe de Securitate şi Miliţie din istoria ţării.

„Le-am zis să mă omoare, că nu ştiu unde e“

Elena Gavrilă, sora lui Gavrilă Ogoranu, în vârstă de 73 de ani, este în sală, la vizionarea filmului. Înainte de a ajunge aici, s-a frământat toată ziua, întrebându-se dacă să vină sau nu. Pentru ea, teroarea a încetat abia după Revoluţia din decembrie 1989 şi a început când era un copil de 12 ani. Atunci, Ioan Gavrilă Ogoranu, absolvent al Facultăţii de Agronomie din Cluj şi al Academiei de Înalte Studii Economice Braşov, membru al Frăţiei de Cruce Negoiul, ia calea refugiului în munţi, împreună cu alţi tineri studenţi. Frăţiile de Cruce erau organizaţii de tineret ale Mişcării legionare, create prin hotărârea lui Corneliu Zelea Codreanu, având ca membri tineri, erau educaţi în spirit naţional şi ortodox. Toţi aceştia încep să fie vânaţi de regimul comunist consolidat.

„Venea acasă la noi Securitatea şi ziua, şi noaptea. Ne băteau, pe mine, pe mama şi pe sora mea, să zicem unde e frate-miu. O luau pe mama cu zilele, de nu ştiam nimic de ea. Odată au închis-o doi ani şi noi am rămas acasă, doi copii, eu de 12 ani şi soru-mea de 17. Primeam telegrame că mama a murit. Şi noi plângeam.“

Securiştii le-au instalat un microfon sub piciorul patului, l-au acoperit cu o scândură şi au tras firele până la Primărie, unde au instalat un ofiţer, la celălalt capăt al firului. Alţii, mascaţi în civil, patrulau ziua şi noaptea în împrejurimile ­curţii. „Noi nu vorbeam nimic în casă, ne spuneam şi rugăciunile în gând şi apoi ne culcam. Ne spusese un văr că ei aud tot ce spunem. La câteva zile oprea maşina în faţa casei şi coborau toţi şi ne întrebau unde e Ion. Ne înjurau şi ne spuneau că nu suntem vrednici să trăim. Apoi mai veneau unii care plângeau în faţa noastră şi ziceau că vor să meargă la frate-miu, să lupte cu el, alţii care spuneau că vin de la el şi că să îi trimitem mâncare.“

„L-am iubit şi am fost fraţi“

Ana Gavrilă, mama lui Ion, nu mai avea încredere în nimeni din sat şi le spunea şi celor două fete să facă la fel. Sătenii evitau contactul cu ele, pentru că îşi semnau trimiterea la carceră. „Dacă venea cineva la noi, îl ridica Securitatea. Ne mai ajutau unii la descărcat fân sau cartofi, sau la cosit, dar noaptea, pe ascuns. Ziua, toată lumea fugea de pe drum când vedea maşina. Opreau mereu la noi în poartă“, îşi aminteşte Eugenia, cealaltă soră a lui Ogoranu, în vârstă de 78 de ani. Reuşeau totuşi să scape vigilenţei comuniştilor şi să-i trimită mâncare în munţi. „Umblam cu bilete scrise, pe care mi le dădea mama, prin Berevoi, Pojorta, şi le puneam sub o piatră mare, într-un loc. I-am dus şi mâncare prin holde, pită, slănină, brânză... Mama mai primea veşti de la el“, spune Elena Gavrilă.  „Odată, când mama era la închisoare, am mers la piaţă la Făgăraş cu nişte vecine. Aveam lapte, ouă, brânză, să vând ca să putem trăi. Eram în sanie, era iarnă şi pe drum ne-a oprit un miliţian şi a zis «care de aici e Gavriloaia, să se dea jos». M-a luat la Securitate, m-a legat cu fire de mâini şi m-a băgat la curent electric. Le-am zis să mă omoare, că nu ştiu unde e.“ A doua zi au lăsat-o pe stradă, la întâmplare, în mijlocul iernii.

Aşa au curs anii pentru cele trei femei, între bătăi şi anchete terorizante. Elena Gavrilă, mezina familiei, spune că pe ea, de fapt, a crescut-o Securitatea. Chiar şi când s-a căsătorit au venit după ea, şi au luat-o în repetate rânduri la anchetă, împreună cu soţul şi copilul mic. A divorţat de primul bărbat, care nu a rezistat presiunii psihice, s-a căsătorit a doua oară, şi anchetele au continuat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în familia Eugeniei Gavrilă, măritată o singură dată. Bătrână şi bolnavă, Eugenia nu a putut ajunge la proiecţia filmului, dar i-a povestit sora ei, a doua zi.
Cele două surori nu şi-au văzut fratele 25 de ani. Întrebate dacă s-au gândit să reproşeze suferinţa pe care le-a cauzat-o, Elena Gavrilă a răspuns: „L-am iubit şi am fost fraţi.“


"M-a luat la Securitate, m-a legat cu fire de mâini şi m-a băgat la curent electric"
Eugenia Gavrilă
sora lui Ogoranu





I-am dus şi mâncare prin holde. Mama mai primea veşti
de la el.
Elena Gavrilă
sora lui Ogoranu



„Filmul ăsta e despre demnitate“

Cea care a înmânat pe scenă premiul regizorului este jurnalista Lucia Baki, de la „Monitorul de Făgăraş“. Ea l-a cunoscut personal pe Ioan Gavrilă Ogoranu pe când documenta subiectul rezistenţei anticomuniste. S-a  pomenit la ziar cu un bătrân cu părul cărunt, care i-a propus să scoată împreună al treilea volum al cărţii sale, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“.

Erau deja anii 2000, iar Ogoranu era un om liber, care îşi ocupa timpul scriind: avea deja două volume de memorialistică, în care radiografiase ce se petrecuse în munţi cu el şi cu ceilalţi. Apoi, când a avut acces la dosarul lui de urmărire, a mai scos un volum, completând amintirile sale cu cifre şi date din miile de procesele verbale ale Securităţii. Este singurul autor din istoria literaturii române care după vârsta de 70 de ani a scris şi publicat peste 10 cărţi.

Salvat de Richard Nixon

Ogoranu a fost prins în iunie 1976 de regimul comunist care acum îl avea ca lider pe Nicolae Ceauşescu. Ceilalţi membri ai grupului fuseseră prinşi şi aduşi în faţa plutonului de execuţie, cu mulţi ani în urmă. Până în acel an, fotografia lui Ogoranu se găsea pe masa fiecărui miliţian. În ultimii ani, fugarul a stat ascuns în satul Gâltiu, judeţul Alba, în casa Anei Săbăduş, care i-a devenit şi soţie. Fusese deja condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea, în două rânduri. Asta l-ar fi şi aşteptat dacă nu ar fi intervenit direct la Ceauşescu preşedintele american Richard Nixon, obţinând graţierea lui.

„Era de o inteligenţă sclipitoare şi un talent înnăscut la scris. Cel mai mult am apreciat la el curajul. Noi, generaţia noastră, nu am putea face ce au făcut ei. Să respecte un principiu şi să nu se abată de la el, cu preţul vieţii“, spune Lucia Baki, care a petrecut timp cu Ogoranu, în ultimii ani ai vieţii lui, până în 2006, când se stinge, la 83 de ani.

Când proiecţia s-a sfârşit, oamenii adunaţi în Casa de Cultură din oraşul Făgăraş au ţinut un moment de reculegere pentru cei care au murit atunci în munţi sau în sate, refuzând să îşi trădeze semenii. Lucia Baki a citit apoi numele celor 12 tineri şi printre cei care au aplaudat a fost şi Ion Ilioiu, 83 de ani, singurul supravieţuitor al grupului Ogoranu (foto). Bolnav de Parkinson, Ilioiu nu şi-a revenit niciodată de pe urma torturii comuniste: a fost maltratat prin inducerea de stări extreme prin hipnoză şi 10 ani a fost închis la Aiud.

Cei care au suferit şi cei care au trădat

„Filmul ăsta nu e o hagiografie“, spune regizorul Constantin Popescu (foto), pe drumul de întoarcere de la scara de bloc a domnului Ilioiu, pe care l-am însoţit acasă după proiecţie. Afară e noapte şi plouă torenţial. „Este despre demnitate, despre nişte oameni care au crezut în libertate, au fost convinşi că perioada comunistă a fost o nenorocire. Să rezişti în faţa torturii şi să nu îţi trădezi camarazii…
Am citit undeva că unui om i-au fost smulse unghiile şi scoşi dinţii şi nu a trădat.“

Despre comentariile celor care anulează acest sacrificiu, judecând după apartenenţa tinerilor la mişcarea legionară, Popescu spune că e nevoie de dezbatere, de discuţie, pentru limpezirea acelei perioade din istorie, şi în niciun caz închiderea unei uşi şi abandonarea sau evitarea subiectului. Chiar dacă generaţia acelor vremuri istorice a pierit în mare parte, au rămas urmaşii lor, care poartă pecetea numelui. Iulia Baki spune că, până la urmă, istoria i-a împărţit în două. „În fiecare sat se cunoaşte totul, şi ei se împart şi acum în cei care au suferit şi cei care au trădat. Copiii de azi nu au nicio vină, dar suferă pentru ce au făcut atunci părinţii lor.“

Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan

Era 1952, în Săptămâna Mare a Paştelui, când toţi membrii grupului trăiau. Au redactat testamentul adunaţi laolaltă pe muntele Buzduganu, în ecourile slujbei de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (...)

„Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, (...) de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

(...) Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. (...)

Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.“

Despăgubiri pentru Elisabeta Rizea

Rudele Elisabetei Rizea, eroina rezistenţei anticomuniste de la Nucşoara, decedată în urmă cu şapte ani, au dat statul român în judecată şi cer daune morale în valoare de 4 milioane de euro pentru suferinţele îndurate de cea care a luptat o viaţă împotriva comunismului. Regizorul Constantin Popescu pregăteşte încă două filme despre rezistenţa din România, iar al doilea său proiect se concentrează pe  Elisabeta Rizea care a fost torturată de Securitate între 1952-1961.