Continuarea primei părţi a textului, publicată ieri.

În România:

3. Strategia de educaţie parentală a fost retrasă, cel puţin momentan, de pe site-ul MEN şi din dezbaterea publică. Am văzut câteva răspunsuri din partea unor susţinători ai Strategiei. Acestea au ca numitor comun faptul că au ignorat cu desăvârşire toate obiecţiile aduse Strategiei, au ignorat micul amănunt că aceasta încalcă în mod flagrant Constituţia României, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, au ignorat faptul că această strategie impune ideologia genului drept şablon de reeducare şi unică viziune asupra lumii, atât pentru copii, cât şi pentru părinţi. Tot ce au spus ei este că părinţii trebuie obligatoriu reeducaţi, deoarece 4 din 10 părinţi din România aplică corecţii fizice copiilor (am văzut citat, în acest sens, textul unui psiholog comentat pe un site local al platformei Adevărul).

Cu alte cuvinte, Constituţia, Drepturile Fundamentale ale UE şi Drepturile Omului pot fi încălcate în numele unui scop nobil. Iar acest scop nobil este reeducarea, cu pumnul şi cureaua ideologice (doar adaptez uşor expresiile unor susţinători ai Strategiei), a tuturor părinţilor din România.

Între timp, e bine de ştiut că această Strategie care promovează ideologia de gen în România în rândul copiilor şi al părinţilor nu este deloc un caz singular. Aflăm, de pildă, că un grup de fete între 14 şi 18 din Moldova participă, gratuit, la o tabără în care, judecând după antecedentele organizatorilor, vor fi iniţiate în egalitatea de gen. Cu alte cuvinte, am putea spune că tinerele fete învaţă în astfel de tabere că sunt „oprimate” să se perceapă drept fete, fără să conştientizeze, vezi-doamne, că genul lor este un construct social, şi nu ceva atribuit prin naştere. Am arătat într-o analiză mai largă că această ideologie face parte dintr-o viziune care presupune scoaterea sexualităţii din categoriile ei încă naturalizate, pentru a o relativiza şi politiza total. A o politiza, desigur, într-o direcţie ideologică care ignoră problemele reale ale femeilor din România (sărăcia, persecuţia femeilor însărcinate la locul de muncă, presiunea la care sunt supuse tinerele pentru a avorta, etc.).  

Am scris despre această Strategie pe acest blog (textul este, în fapt, un punct de vedere formulat în cadrul dezbaterii publice) şi într-un editorial de pe Ştiri pe Surse.

4. În sfârşit, am văzut zilele trecute şi decizia  Curţii Constituţionale a României în cazul Coman-Hamilton. Unii au spus că hotărârea CCR în cazul Coman-Hamilton, care a venit la sfârşitul săptămânii trecute, ar trebui să oblige instanţele româneşti să recunoască soţii de acelaşi sex „căsătoriţi” în alte state ale UE. Acest lucru este FALS – în realitate, rămâne în picioare dispoziţia Codului Civil (art. 277 alin. 2) referitoare la NERECUNOAŞTEREA „căsătoriilor" între persoane de acelaşi sex încheiate în alte state, cu excepţia dreptului partenerului la viza de reşedinţă. Altfel spus, această decizie nu face altceva decât să arate că toate actualele prevederi din Codul Civil despre parteneriatele de acelaşi sex încheiate în afara ţării sunt constituţionale, atât timp cât ele nu aduc atingere (mai precis spus, cât timp nu sunt interpretate în acest sens) dreptului la rezidenţă. Decizia se conformează Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, interpelată tocmai de către CCR, a arătat că statele naţionale sunt suverane în modul în care definesc şi recunosc Căsătoria şi parteneriatele, chiar dacă statele nu trebuie să aducă atingere unor drepturi precum cel al liberei circulaţii şi de rezidenţă asociat cuplurilor de acelaşi sex. Abordarea CCR a fost una minimalistă şi de tip negativ: nu a afirmat nimic, ci doar a clarificat anumite limite ale dreptului naţional.

Reamintesc un aspect asupra căruia am insistat într-un alt text despre decizia în cazul Coman-Hamilton. Escaladarea la CCR şi la CJUE a fost inutilă, în condiţiile în care dreptul nostru intern acoperea deja acest drept de şedere prin art. 2 pct. 7 din OUG 102/2005, aşa cum legislaţia noastră asigură acces egal la piaţa muncii, la servicii medicale şi la educaţie indiferent de sexul, rasa, religia sau orientarea sexuală a unei persoane. Aşadar, putem presupune o declanşare şi o escaladare artificială a speţei, tocmai în vederea presiunilor şi a lobby-ului juridic şi politic.

Patru lucruri care
s-au întâmplat în timp ce noi ne uitam la Campionatul Mondial şi la meciul
(amical ?) Trump-Putin (II)

Treptele persecuţiei religioase – ţările dominate de grupări teroriste vs. ţările occidentale

Adaug, la final, câteva rânduri despre o temă tot mai des invocată în spaţiul public – persecuţia religioasă. Îi aud pe unii care, când invocă tema, o asociază invariabil cu persecuţia unor minorităţi. În fapt, persecuţia religioasă nu înseamnă ruguri, instrumente de tortură şi Inchiziţie (deşi pot fi, şi acestea, forme pe care o poate lua această formă de persecuţie).

Aş spune că există trei trepte ale persecuţiei religioase. Prima şi cea mai largă este cea în care omul sau grupul care se întâmplă să deţină puterea reală în Stat şi în societate, fie prin bogăţie, fie prin poziţia oficială, îşi guvernează cetăţenii nu în conformitate de religia sau cu filosofia de viaţă a acestora, ci în conformitate cu propria religie sau filozofie de viaţă. Este persecuţia exercitată de o mică minoritate care se întâmplă să deţină puterea materială sau instituţională şi care îşi impune, prin forţă, punctul de vedere propriu şi ideologia proprie asupra unei majorităţi.

O a doua treaptă a persecuţiei religioase este atunci când nu doar că ţi se cere conformarea la regulile minorităţii, dar eşti penalizat, pedepsit, mai dur sau mai soft, atunci când te manifeşti în spiritul credinţelor şi valorilor tale.

În fine, o a treia treaptă de persecuţie religioasă este atunci când grupul minoritar care a capturat puterea vrea să îi extermine sau să îi reducă la tăcere pe toţi cei care mai îndrăznesc să-şi asume identitatea religioasă devenită indezirabilă pentru conducători.

Dacă e limpede că în ţările unde grupările teroriste sunt puternice ne aflăm în a treia treaptă a persecuţiei religioase, care s-a manifestat, în istoria recentă, şi în prigoana bolşevică asupra Bisericii – ne putem întreba ce fel de formă de persecuţie religioasă există în prezent în ţările europene?

După evidenţe, ne aflăm în treapta a doua, anume a pedepsirii, simbolice sau reale, a celor care îndrăznesc să se manifeste în sensul valorilor creştine. Nu, nu este nicidecum o exagerare. Lucru dovedit şi de faptul că până şi BBC-ul altfel hipercorect politic şi-a pus această problemă, în documentarul din 2010 „Sunt creştinii persecutaţi?”.

Pe aceeaşi temă:

Patru lucruri care s-au întâmplat în timp ce noi ne uitam la Campionatul Mondial şi la meciul (amical ?) Trump-Putin (I) – link aici
Creştinismul, cea mai persecutată religie –
link aici
Strategia de educaţie parentală a Guvernului PSD: ideologie de Stat, sufocarea diversităţii şi imixtiune în viaţa privată a individului şi a familiei – link aici
Tot ce NU ştiaţi despre originile şi faptele Revoluţiei sexuale – link aici
Cofetarul din Colorado şi „soţul” necunoscut sau despre două decizii istorice – link aici
Romeo şi Julieta – în afara legii? – link aici
Despre moartea lui Alfie Evans – link aici
Decizia OMS privind „incongruenţa de gen” în şapte întrebări – link aici
Monetizarea urii – o afacere extrem de profitabilă. Cazul SPLC – link aici
3,4 milioane de dolari amendă pentru SPLC; Facebook, Amazon, Google şi Twitter îi folosesc în continuare etichetele – link aici
Răspuns dlui Radu Răileanu de la ActiveWatch: 6 informaţii false în 9 paragrafe de text – link aici
Europa, între raţiune şi propagandă. Ce s-a spus de fapt la conferinţa Platformei civice Împreună – link aici
Despre Căsătorie şi gândirea domnului Cioloş – link aici
Trei lucruri cel puţin la fel de rele ca Ciuma Roşie. Şi o metodă de a le opri – link aici
Karl Marx a avut dreptate? – link aici
Mark Zuckerberg: „Silicon Valley e un loc extrem de înclinat către stânga” – link aici
A făcut dl Vasile Bănescu afirmaţii rasiste, sexiste şi clasiste? – link aici