Dresorii nu se plimbă doar prin rumeguşul arenei de circ, cu zăhărelul într-o mână şi biciuşca în cealaltă. Fiecare tentativă a cuiva de a-şi convinge aproapele e tot un număr de dresură.

Fotografia, filmul, culoarea sau cuvântul fac parte din recuzita acestor iluzionişti cu joben fără fund şi destin schimbător. Impresia ajunge să conteze mai mult decât argumentul. Fiecare dresor, la circ sau în altă parte, stă la cumpăna dintre oroare şi frumuseţe. Graţia domesticită a tigrului încetează când animalul se revoltă şi sare la jugulară. Frumuseţea artificială face loc ororii naturale. Baletul din arenă e năclăit de sânge, iar lumea se dă înapoi şocată. Şi cum toată lumea e un circ, iată-i pe dresori ivindu-se de pretutindeni. Unii se încăpăţânează să vândă răul pe post de bine. Alţii racolează adepţi pentru scenarii ciudate. Cei mai subtili - şi totodată cei mai expuşi huiduielilor - se chinuie să pună semnul egalităţii între oroare şi frumuseţe. Să scrie o poetică a coşmarului, mizând pe forţa de impact a teribilismului lor.

Imediat după 11 septembrie 2001, un poet dornic de PR negativ şi-a scandalizat semenii elogiind frumuseţea sălbatică a atentatului, splendoarea pârjolului, învolburarea barocă a norului de praf. În spatele dorinţei de-a epata în cheie morbidă, câţiva critici au avut totuşi răbdarea să desluşească sâmburii unei atracţii greu comestibile: atracţia pentru oroarea pură, pentru demenţa garnisită cu bucăţele de creier sau fâşii de haine. Cu puţin timp în urmă, norul de cenuşă vulcanică a migrat la rândul lui în zona artei.

Dintr-o pacoste planetară, el a devenit sursă de inspiraţie pentru pictori, fotografi şi chiar ceasornicari. Oroarea prezumtivă a unui accident aviatic a făcut loc frumuseţii intrinseci a cerului cutreierat de acest oaspete neobişnuit. De la Baudelaire la Arghezi, poeţii s-au străduit să plaseze urâtul în rândul categoriilor estetice. Pregătit pentru brocarturi şi diamante, publicul a primit un pumn în plexul sensibilităţii şi a învăţat să vibreze la poezia cadavrelor, la metafora descompunerii. Oroarea şi frumuseţea s-au mutat împreună.

Într-un veac în care frumuseţea clasică a început să agaseze, e normal ca urâţenia să trezească interes şi chiar pasiune. Într-o lume care îşi macină încet certitudinile, e firesc ca un chip acoperit de o mască sau o cagulă să incite. Când nu e servită de un chip, identitatea devine prilej de relativizări. Antoni Casas Ros, un catalan din mamă italiancă şi tată spaniol, scrie (în franceză, nota bene) un roman despre felul cum se recompune un om căruia un accident i-a răpit chipul, iubita şi posibilitatea de-a trăi în rând cu ceilalţi.

„Teorema lui Almodóvar" (Editura Vellant, traducere fără cusur de Aurelia Ulici) cimentează raporturile dintre oroare şi frumuseţe, plecând de la un enunţ care cochetează cu înălţimile aforismului: „E suficient să priveşti destul de mult timp pentru a transforma oroarea în frumuseţe". Casas Ros e, ca toţi dresorii, prizonierul unui optimism bizar. Matematician care, când nu scrie, dă meditaţii pe internet, el îşi imaginează „un univers compus din suspensii eteroclite", în care „o portocală s-ar întâlni cu o ecuaţie, un copac cu un fluture, un rinocer cu o dansatoare de flamenco".

Chirurgia reparatorie nu poate reda feţei lui trăsăturile iniţiale. E nevoie de altceva pentru ca viaţa povestitorului-personaj să aibă sens. E nevoie de-o mărturisire şi de-o suferinţă publică. Răul trebuie exorcizat prin spunere şi expunere, prin povestire înveşmântată artistic şi, nu în ultimul rând, prin testul iubirii.

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului, despre care scrie constant, participând totodată la emisiuni radio-tv de profil.