
Presa românească a preluat, acum două săptămâni, etichetarea drept grup de ură a unei organizaţii respectabile pentru apărarea libertăţilor cetăţeneşti, a libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii religioase. E o acuzaţie cu urmări foarte grave asupra dezbaterii publice democratice.
Ca
să vedem cum s-a ajuns aici, trebuie să ne aplecăm asupra organizaţiei de unde provine
această etichetare. Este vorba de Southern Poverty Law Center (SPLC) din
America, o organizaţie de la capătul extrem al spectrului stângii politice,
care face, aşa cum vom vedea, o mulţime de bani din acuzaţii de ură, plasate
asupra grupurilor şi personalităţilor care nu le împărtăşesc viziunea
ideologică
Procedeele de etichetare ale SPLC au fost
criticate inclusiv de presa liberală şi liberal-progresistă americană – de
publicaţii precum New York Times, The Wall Street Journal şi The Federalist. Pentru cei care nu-şi mai amintesc, New
York Times este publicaţia care, acum două săptămâni, scria „La mulţi ani, Karl
Marx – ai avut dreptate!”
Câte
ceva despre SPLC, ca să privim lucrurile în contextul lor. Dacă ne imaginăm că
obiectul de activitate al SPLC e legat de combaterea sărăciei, sau de
îmbunătăţirea legislaţiei care să-i apere pe cei săraci, aşa cum ne-ar putea
sugera numele organizaţiei, ne înşelăm. Vorbim,
în fapt, despre un ONG al cărui principal obiect de activitate este incitarea
la discriminare şi violenţă, prin crearea de liste artificiale construite în
jurul obiectului urii. Ura este definită, desigur, de SPLC, iar definiţiile
sunt strict subiective. În fapt, SPLC conduce o nişă de piaţă foarte
profitabilă – cea a „monetizării” urii. Calomnierea şi defăimarea unor
persoane şi organizaţii care nu împărtăşesc care se opun agendei unor ONG-uri
cu obiective foarte radicale poate să atragă simpatia unor mari sponsori, care
vor contribui cu donaţii considerabile pentru a susţine aceste etichetări. Vom
vedea câteva exemple mai jos.
Obiectivul SPLC:
distrugerea adversarilor
Dacă
ne gândim că activitatea SPLC se rezumă la etichetarea adversarilor politici şi
ideologici, iarăşi ne înşelăm. Iată ce spune un membru din conducerea SPLC
(Senior Fellow) Mark Potok:
„Uneori presa ne va descrie ca pe o
organizaţie care monitorizează crimele de ură şi aşa mai departe… Vreau să spun
foarte clar că scopul nostru în viaţă este să distrugem aceste grupări, să le
distrugem cu desăvârşire.”
(link aici către un filmuleţ unde este surprinsă declaraţia lui
Potok).
Călugăriţe catolice,
veterani de război şi militanţi anti-ISIS – printre „grupurile de ură”
Un
exemplu este cel al feministei musulmane de culoare Ayaan
Hirsi Ali, de la Hoover Institution, care a fost trecută de SPLC pe lista
„extremiştilor anti-musulmani”.
Totodată, SPLC compară organizaţii creştine
paşnice, care condamnă violenţa şi rasismul, cu grupuri violente şi rasiste.
Motivul? Faptul că aceste organizaţii creştine definesc Căsătoria – aşa cum
este şi a fost aceasta de milenii – ca uniunea dintre un bărbat şi o femeie. Lucrurile nu se opresc aici. SPLC
denigrează de asemenea călugăriţe, veterani de război, musulmani care se opun
terorismului. Prin
etichetarea acestora drept „grupuri de ură“, SPLC urmăreşte să
marginalizeze credinţele religioase, să le scoată din spaţiul public şi chiar
să le incrimineze. Pe de altă parte, SPLC trece sub tăcere actele de violenţă
săvârşite de mascaţii Antifa (aşa-numiţii „antifa
thugs”), care acţionează în grup prin limitarea libertăţii de expresie în
campusuri şi prin protestele violente împotriva alegerii lui Donald Trump.
Să
urmărim alte câteva exemple.
Un cor de călugăriţe catolice, numit The
Singing Nuns, a fost pus în mod repetat de SPLC pe listele sale, fiind
catalogat drept „grup de ură”
– link aici. Singura „crimă” comise de călugăriţe pare a fi aceea că
apar în public purtând vestimentaţia alb cu albastru a ordinului din care fac
parte.
Organizaţia americană de veterani de război
Veterans of Foreign Wars (VFW) a fost inclusă şi ea pe „lista de ură” deoarece mulţi dintre membri ei ar
simpatiza cu „idealuri de extremă dreapta”, precum libertatea, siguranţa, şi valorile
de familie – link aici.
Site-ul „Jihad Watch”, fondat de
jurnalistul Robert Spencer, şi care urmăreşte atentatele şi actele de violenţă
comise de teroriştii islamici în lumea occidentală, a fost şi el trecut pe lista grupurilor de
ură – link aici.
Reformatorul musulman Maajid Nawaz, de la
Quiliam Foundation (UK),
care critică cu vehemenţă terorismul islamic, a fost şi el pus de SPLC pe
„listele urii” – link aici.
„SPLC are un succes considerabil în
încercarea de a se transforma în unicul arbitru al lucrurilor care sunt permise
şi al lucrurilor care trebuie interzise pe drumul spre Utopia Diversităţii”, a scris jurnalistul Robert Spencer, după
ce a aflat că a ajuns şi el pe „listele urii” ale SPLC.
SPLC s-a lansat şi într-o campanie de
denigrare a Alliance Defending Freedom (ADF), al cărui partener global
este ADF
International. Publicul românesc este probabil familiarizat cu ADF
International, care a susţinut iniţiativa de definire a Căsătoriei în
Constituţia României ca uniune dintre un bărbat şi o femeie. ADF International
a transmis Curţii Constituţionale a României un amicus
curiae,
prin care detalia jurisprudenţa europeană şi internaţională în domeniul
drepturilor omului care face demersul cetăţenesc perfect legal şi legitim.
ADF
este o organizaţie cu ethos creştin, în fapt, cea mai mare organizaţie de
avocaţi care militează pentru libertatea religioasă, dreptul la viaţă de la
concepţie la moarte naturală şi definirea Căsătoriei ca uniunea dintre un
bărbat şi o femeie. ADF este cunoscută
ca una dintre cele mai de succes organizaţii, care a câştigat şapte cazuri – în
ultimii şapte ani – la Curtea de Supremă a Americii şi care a apărat clienţi la
alte instanţe de prestigiu de pe teritoriul SUA. Aceste victorii se referă
la libertatea de exprimare
religioasă, libertatea de opinie în campusurile universitare şi libertatea de
asociere.
ADF a reuşit să reprezinte cu succes în
faţa Curţii Supreme a SUA o serie de cazuri celebre care au ajutat la o mai
buna apărare a libertăţii religioase în faţa abuzurilor unor activişti şi
militanţi progresişti.
Aşadar, etichetată sau nu, ADF are justiţia, cel puţin în cazurile menţionate,
de partea sa.
Se ştie prea puţin de faptul că retorica violentă a SPLC
a avut deja urmări grave
În 2012 un bărbat înarmat a pătruns sediul
organizaţiei Family Research Council în Washington, unde îşi avea sediul şi ADF
la acea vreme.
Înarmat cu un pistol semi-automat încărcat şi cu 100 de gloanţe, atacatorul
dorea să îi ucidă pe toţi din acea clădire şi „să intimideze oponenţii
drepturilor comunităţii gay”.
Se pare că atacatorul a aflat adresa exactă a acestor organizaţii de pe site-ul
SPLC, care atacase Family Research Council în termeni duri, catalogând-o drept
„grup de ură”. Aşadar, etichetele de „ură” atrag după sine ură şi violenţă.
După
ce a fost catalogat drept „extremist” de SPLC în 2016, reformatorul musulman
Maajid Nawaz a declarat pentru The Atlantic: „Au pus o ţintă deasupra capului
meu. În domeniul meu de activitate, dacă îi spui unui anumit tip de musulman că
sunt un «extremist», asta înseamnă că sunt o ţintă. Ei nu trebuie să se
confrunte cu toate aceste lucruri. Pe când eu nu am nici un fel de protecţie.
Nu am nici un fel de protecţie din partea statului. Aceşti oameni mă pun pe
ceea ce cred că este o «listă de atacuri».” Ţinând cont de atacul de la Familu
Research Council, şi ţinând cont de pericolul real cu care se confruntă cei
precum Maajid Nawaz, care se opun islamiştilor radicali, afirmaţia nu este
deloc lipsită de temei. Link aici către articolul din The Atlantic.
New York Times şi The Wall Street Journal despre abuzurile
SPLC
În Statele Unite s-a scris foarte mult
despre campaniile de denigrare pe care le orchestrează SPLC şi despre banii
grei care sunt încasaţi ca urmare a etichetării „duşmanilor ideologici” drept „grupuri
ale urii”.
Activitate care, aşa cum am arătat, reprezintă o afacere foarte profitabilă –
desfăşurată, comod, din interiorul unui birou corporate. Fără bătăile de cap al
interacţiunii pe teren cu grupuri vulnerabile şi fără efortul de a împărţi
ajutoare sau de a construi ceva pentru vreun grup vulnerabil anume. Cotidiene renumite
precum Wall Street Journal şi New York Times au publicat articole pe
această temă.
Iată,
ce scrie, de pildă, The Wall Street Journal: „Cea mai recentă ţintă de
denigrare prin asociere cu «discursul urii» este o organizaţie pentru apărarea
libertăţilor cetăţeneşti. Titlurile au fost, în acelaşi timp, inflamante şi
mincinoase: «Procurorul General Jeff Sessions criticat deoarece a vorbit cu un
Grup de Ură», conform NBC. Ştiri preluate de ABC şi de alte mari trusturi de
presă au folosit un limbaj similar. Cititorii ar putea fi surprinşi să
descopere că grupul în chestiune este ADF, o organizaţie respectată pentru
apărarea libertăţilor cetăţeneşti.” (textul integral la acest link)
Iar
New York Times scrie următoarele: „Dacă Tim Cook [de la Apple] şi Jamie Dimon
[de la PMorgan Chase] şi-ar fi făcut temele, ar fi aflat că SPLC este o
organizaţie care a luat-o pe arătură, denigrând oameni care luptă pentru
libertate şi închizând ochii în faţa unei ideologii şi a unei mişcări politice
care au foste multe lucruri în comun cu nazismul.” (autoarea face aici referire
la aşa-numiţii antifa thugs; textul integral la acest link)
„O escrocherie bazată pe comerţul cu ură”
Banii provin, aşadar, de la companii precum
Apple sau J.P. Morgan sau de la actori precum George Clooney, care vor să
arate, prin aceste donaţii, că nu susţin „discursul urii” promovat de unele
grupări extremiste precum aşa-numiţii „suprematişti albi”. Însă între „suprematiştii albi” şi
organizaţii respectabile pentru apărarea drepturilor omului precum ADF sau
călugăriţele de la The Singing Nuns sau feminista musulmană Ayaan Hirsi Ali, de
la Hoover Institution, e o diferenţă ca de la cer la pământ. Şi a pune aceste organizaţii şi aceste
personalităţi pe acelaşi nivel cu „suprematiştii albi” denotă nu numai o totală
orbire în faţa realităţii – ci este un gest extrem de primejdios pentru
dezbaterea democratică şi pentru libertatea de exprimare.
The Federalist expune sumele astronomice pe
care le face SPLC: salarii anuale de 200.000 – 350.000 de dolari, la care se
adaugă beneficii şi sporuri. În
anul 2015, organizaţia a primit din „cadouri, granturi şi contribuţii” peste 50
de milioane de dolari, iar în anul 2017, când Donald Trump a candidat la
preşedinţie, contribuţiile s-au triplat – la peste 132 de milioane de dolari. Din
aceşti bani, doar 17% sunt cheltuiţi pentru programe caritabile. The Federalist numeşte SPLC „a hate mongering
scam” – „o escrocherie bazată pe comerţul cu ură”. „Orice credibilitate pe care organizaţia o avea în anii ’70,
când a purtat câteva bătălii împotriva Ku-Klux-Klanului, SPLC şi-a pierdut-o de
mult”, comentează The
Federalist; link aici către articolul integral. Iată ce înseamnă să faci
profit de pe urma campaniilor împotriva aşa-ziselor „grupuri de ură”.
Alte articole care documentează
activitatea SPLC, calificată
de mass-media americane drept extrem de părtinitoare, periculoasă şi imorală, vom
descoperi în publicaţii precum Bloomberg , The Weekly Standard, City Journal, National Review, the Washington Free Beacon.
Cum să stigmatizezi un
demers democratic
În loc să preia declaraţii calomnioase făcute
de anumiţi activişti din spaţiul românesc care parafrazează SPLC, publicaţiile
care au preluat această etichetă ar fi trebuit să verifice informaţiile şi să
iniţieze o dezbatere asupra a ceea ce s-a discutat, în realitate, în cadrul
conferinţei de la Palatul Parlamentului unde a fost invitată şi ADF
International.
Dimpotrivă, preluând sintagma acestui singur ONG lipsit de orice credibilitate
şi cunoscut pentru că monetizează „discursul urii”, această parte a presei
româneşti a dorit să stigmatizeze tot evenimentul de la Parlament. Eveniment
care a inclus multe alte organizaţii, politicieni, şi numeroşi reprezentanţi ai
cultelor din România (ortodocşi, catolici, protestanţi, mozaici).
Este,
bineînţeles, mai simplu să procedezi aşa decât să explici publicului românesc
de ce un lider civic occidental vine să le vorbească românilor despre
importanţa juridică, sociologică şi demografică a păstrării definiţiei Căsătoriei
ca uniune dintre un bărbat şi o femeie. E firesc, atunci când mare parte a presei din România nu
a făcut altceva decât să ne spună cât de anti-occidental este demersul
revizuirii Constituţiei pentru definirea Căsătoriei. Cum ar putea să explice
aceşti jurnalişti mişcările civice masive, milioanele de oameni ieşiţi în
stradă în Franţa, de exemplu, în sprijinul Căsătoriei? Dacă tot vorbim despre
Franţa, reamintesc că doamna Ludovine de la Rochère, care a vorbit în
Parlamentul României (link aici) în cadrul
evenimentului Referendumul
pentru Căsătorie: Perspective Naţionale şi Internaţionale, este lidera La
Manif pour Tous, care în 2013 a condus peste un milion de protestatari pe străzile Parisului pentru a-şi arăta sprijinul
pentru Căsătoria dintre un bărbat şi o
femeie. La Manif pour Tous a mobilizat, din nou, zeci de mii de
protestatari în octombrie 2016, care au ieşit pe străzile Parisului să ceară
candidaţilor prezidenţiali la alegerile din 2017 să sprijine valorile
tradiţionale ale familiei.
În acelaşi sens, presa
din România a omis cu desăvârşire să menţioneze că 40 de eurodeputaţi din
Bruxelles au transmis liderilor politici români să urgenteze procedura de
organizare a Referendumului. Sau că o parte dintre eurodeputaţi
au transmis mesaje video
în sprijinul Referendumului ca act democratic al poporului român.
Aşadar, etichetarea grupurilor
conservatoare respectabile drept „grupuri de ură” este un demers care are o
singură ţintă: să închidă dezbaterea publică democratică. Vorbim despre diversitate, pluralitate de
opinii, convieţuire armonioasă. Dar toate acestea dispar sub vălul unei
presupuse lupte împotriva „grupurilor de ură”, etichetate de poliţia gândirii
ideologică, combătute de aşa-numite „consilii anti-discriminare” şi excluse din
spaţiul public de presa aşa-zis progresistă.
Articole de pe
acest blog care au legătură cu subiectul tratat aici:
Europa, între raţiune şi propagandă. Ce s-a spus de fapt
la conferinţa Platformei civice Împreună – link aici
Definiţia
Căsătoriei, familia monoparentală şi cinema-ul de mall – link aici
Despre Căsătorie
şi gândirea domului Cioloş – link aici
Romeo şi Julieta
– în afara legii? – link aici
Trei lucruri cel
puţin la fel de rele ca Ciuma Roşie. Şi o metodă de a le opri – link aici
Doinea Cornea şi
moştenirea lui Marx – link aici
Karl Marx a avut
dreptate? – link aici
Despre moartea
lui Alfie Evans – link aici
Mark Zuckerberg: „Silicon Valley e un loc extrem de
înclinat către stânga” – link aici
A făcut dl Vasile
Bănescu afirmaţii rasiste, sexiste şi clasiste? – link aici
Testul unei bune
religii şi noile acuzaţii aduse dlui Vasile Bănescu – link aici