Este un loc devenit simbol al rezistenţei unui popor şi al forţei unei naţiuni de a înfrunta cele mai barbare încercări de anihilare sau de subjugare. Un muzeu mic, practic un culoar cu câteva celule de o parte şi de alta a lui şi o sală, ceva mai mare, cu exponate, amenajat în subsolul a ceea ce, odată, a fost doar una dintre clădirile închisorii. Fotografiile epocii, atât de cunoscute celor care au parcurs literatura despre ororile nazismului, sunt cel puţin cutremurătoare, oameni torturaţi reduşi la simpla condiţie de obiecte comune, corpuri spânzurate de ziduri, pe care Gestapo-ul le oferea drept exemplu al nesupunerii, copii după gratii. Rece şi întunecat, cu un aer tăios care te face şi pe tine, turist, să-şi doreşti să ieşi cât mai repede de acolo, micul muzeu este astăzi loc de pelerinaj pentru toţi cei care înţeleg cu adevărat ce a însemnat nazismul şi Holocaustul pentru istoria omenirii.

În timpul vizitei, nu am putut să nu remarc aglomeraţia din interiorul închisorii. Zeci de copii din clasele primare stăteau lipiţi de vitrinele cu obiecte care au aparţinut prizonierilor, piese de şah improvizate, modelate din hârtie sau sculptate în lemn, fotografii ale celor dragi, păstrate, Dumnezeu ştie cum!, de către prizonieri, bucăţi de materiale pe care erau scrise mesaje pentru cei de afară şi chiar o pereche de botoşei confecţionată dintr-un material improvizat de una dintre prizoniere pentru copilul, născut în închisoare, al unei colege de temniţă. Am aşteptat în spatele copiilor minute în şir ca să mă pot apropia de vitrine. Adunaţi în grupuri, cei mici priveau obiectele expuse cu feţele lipite de geam, arătându-şi-le unii altora şi spunându-şi lucruri de gravitatea cărora, pentru că nu le cunosc limba, mă asigura tonul şi vocea şoptită. Nu ştiu de unde atitudinea aceea cu un aer atât de grav pentru nişte copii, poate atmosfera apăsătoare a muzeului, poate lecţiile pe care le-au învăţat la şcoală despre istoria acestui loc sau poate, doar poveştile spuse acasă de bunicii lor. M-a frapat, însă, atitudinea lor, lipseau înghiontelile cu care ne obişnuiesc cei mici în astfel de momente, butonarea neîncetată a telefoanelor mobile şi chiar obişnuita plictiseală a copiilor duşi cu forţa la muzeu.

Era o zi de duminică, undeva la prânz. Însoţitorii celor mici erau trei sau patru tineri, liceeni, poate cel mult, studenţi în primul an de facultate. Posibil cercetaşi. Unii dintre ei purtau o uniformă militară improvizată. Se prea poate să fi fost o activitate organizată de şcoală sau de vreo asociaţie, dar contează prea puţin asta. Important este că un grup de copii de şcoală primară îşi petreceau duminica într-un muzeu, urmărind, cu atâta atenţie şi preocupare, crâmpeie din istoria care a marcat evoluţia propriei lor naţiuni şi învăţând despre ea.

Nu pot să nu mă gândesc la imaginea pe care mi-au lăsat-o în minte acei copii, aflaţi faţă în faţă cu istoria poporului lor, şi, în acelaşi timp, la puternicul dezgust pe care mi l-au produs aleşii neamului, parlamentarii români, săptămâna trecută când au respins proiectul de înfiinţare a unui muzeu al comunismului în România (au votat împotriva construirii muzeului 236 de deputaţi dintr-un total de 285 de deputaţi prezenţi la vot). Este un gest pe care-l consider de o însemnătate majoră pentru ceea ce ar trebui să însemne responsabilitatea parlamentarilor faţă de poporul pe care îl reprezintă. Nu spun că un astfel de muzeu nu însemna mai nimic în economia bugetului naţional pe care s-ar putea argumenta, hilar, că parlamentarii îl drămuiesc cu o parcimonie demnă de o criză economică. Dar mă întreb cât de responsabili sunt ei, aleşii poporului, faţă de viitorul ţării pe care noi i-am ales să o conducă, faţă de copiii noştri, baza naţiunii noastre de mâine? Înţeleg, oare, ei, aleşii neamului, cum printr-o simplă ridicare de mână şi-au călcat în picioare principala misiune pentru care au fost aleşi de popor? Să fie indiferenţă sau inconştienţă?

Da, mi-ar fi plăcut ca şi eu să-mi pot duce acum nepoatele şi, mai încolo, copiii la un muzeu în care să le pot arăta de ce regimul comunist a fost unul criminal. Da, mi-ar fi plăcut să le pot învăţa lecţia pe care viaţa ne-a predat-o tuturor şi să le vorbesc despre greşelile pe care ar trebui să nu le mai repetăm niciodată dacă dorim să evoluăm ca naţiune. Înţeleg acum că „lecţia poloneză”, despre care tot auzim vorbindu-se ca model de urmat (inclusiv din gura parlamentarilor care au votat săptămâna trecută), nu este doar o lecţie despre cum se cheltuiesc fondurile europene, ci şi una despre cum se construieşte o naţiune puternică: învăţând să nu repeţi greşelile.

Notă: Acest text reprezintă strict opinia mea personală şi nu reprezintă nici poziţia preşedintelui României, şi nici a Administraţiei Prezidenţiale.