Când am auzit prima oară expresia în timp real, n-am înţeles imediat despre ce e vorba. Şi nu pentru că expresia s-ar fi referit la ceva nou şi neobişnuit, ci, din contră, pentru că, de o bună bucată de vreme, luând noi cunoştinţă de evenimente dintre cele mai importante din toată lumea în chiar momentul producerii lor, faptul ni se pare cât se poate de obişnuit şi nu simţim neapărat nevoia să-i dăm un nume.

Ulterior, am încercat să descopăr de când informaţia devenise perceptibilă cu adevărat în timp real. De când cu mass media, e cert. Şi cu siguranţă mult mai târziu la noi decât în Occident. Inamicul public al regimurilor comuniste a fost tocmai informaţia, ceea ce explică întârzierea.

Poate că abia după 1989 expresia să fi căpătat un sens şi în România, unde, deşi exista televiziune din 1956, timpul real, efect al comunicării în masă, nu devenise o realitate. Cenzura ştirilor a amânat decenii la rând intrarea noastră în rândul lumii. Dacă n-ar fi existat posturi de radio străine şi, în primul rând, „Europa liberă“, iar în adolescenţa mea, „Vocea Americii“, e probabil ca izolarea noastră să fi fost totală.

Arestarea părinţilor mei

Odată cu inventarea radioului, timpul real (înainte, bineînţeles, ca expresia să se fi născut) a fost legat mai ales de transmiterea în direct a concertelor. O ştim din „Jurnalul“ lui Anton Holban. Străbunicul meu matern, pe care unchii mei l-au pus să asculte la un radio cu galenă un concert de la Berlin, asta, prin anii 1920, a bănuit că i se joacă o farsă şi s-a apucat să caute prin casă sursa muzicii. Televiziunea şi apoi internetul au lărgit sensul, astăzi practic fără margini, al expresiei. În timp real este cu mult mai mult decât în direct.

De când lumea toată ne intră în casă în timp real, s-a schimbat radical, nu numai raportul nostru cu lumea, ci şi raportul nostru cu istoria. M-am gândit uneori de cât simţ istoric aveau parte (nevoie!) oamenii în epoci în care niciun mijloc de comunicare în masă nu exista.

Vă amintiţi de filmul în care adorabilul Stan, tovarăşul de gafe al lui Bran, e înfăţişat patrulând cu puşca pe umăr într-un tranşeu plin de mii de cutii de conserve goale, douăzeci de ani după încheierea Primului Război Mondial, fără ca el s-o fi aflat? (Se pare că un soldat japonez a trăit pe pielea lui experienţa, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial).

Simţul istoric ar putea constitui un reper pentru intrarea planetei într-un timp real. Cu toţii am trăit, şi nu puţine, evenimente fără să le fi apreciat ca istorice decât într-o perspectivă ulterioară şi adesea îndelungată. Mie mi s-a întâmplat să fiu conştient că se petrece un eveniment istoric la moartea lui Stalin. Împlinisem 13 ani. Amândoi părinţii mei se aflau în închisoare şi, deşi arestarea mamei avusese loc sub ochii mei, nu pot pretinde că simţisem, nu vântul, ci măcar adierea istoriei. Ce element nou să fi intervenit odată cu moartea lui Stalin, după ceva mai mult de o jumătate de an, care să-mi fi schimbat brusc percepţia evenimentelor? L-am identificat ulterior: radioul. Frisonul istoric mi-a traversat şira spinării auzind la radio ştirea că inima celui mai iubit fiu al popoarelor a încetat să bată.

Atunci am devenit contemporan cu istoria, chiar dacă moartea nu fusese anunţată în timp real, ci cu câteva zile întârziere. Radioul, aşadar, era cel care trezea în mine conştiinţa prezenţei istoriei. Nu glumesc câtuşi de puţin spunând că, dacă aş fi aflat de la radio, televiziune neexistând încă, despre arestarea părinţilor mei, maturitatea simţului meu istoric ar fi fost la fel de precoce ca aceea a simţului meu politic. (Cele două nu sunt identice. N-am spaţiu ca să dezvolt acum diferenţele.)

Tragedia turnurilor gemene din New York

A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol până să văd la televizor cum pătrundea un al doilea avion în al doilea dintre Turnurile Gemene din New York şi, imediat, prăbuşirea ambelor ca un castel de cărţi de joc, spre a putea afirma cu deplină convingere că am trăit tragedia în timp real.

Trecusem nepăsător sub raport istoric pe lângă alte asemenea tragedii. La zece ani după moartea lui Stalin, asasinarea lui Kennedy o aflasem în tramvai ascultând, fără voie, o conversaţie. M-a impresionat, desigur, dar frisonul istoric lipsise. 11 septembrie 2001 însă avea toate ingredientele spre a deştepta în mine şi, probabil, în mulţi alţii sentimentul că trăim evenimentele în timp real.

De atunci n-am mai scăpat de inconfortul pe care un astfel de sentiment îl creează vrând-nevrând în noi. Mă consider dintotdeauna un om curios şi ahtiat după ştiri. Ca mama mea care, la 100 de ani, urmărea la televizor tot ce se petrecea în lume şi mă ţinea la curent, ştiind că eu deschid rareori televizorul, şi asta, fiindcă timpul real nu mi se părut niciodată un câştig, ci o pierdere de timp. Prefer să aflu ce se întâmplă după ce lucrurile s-au aşezat. Fie şi în pagina de ziar de a doua zi. E felul meu naiv de a-mi cruţa inima.