Că nu am avut norocul sa-i fiu contemporan, sa mă furişez prin preajma sa, să beau cu el cîteva halbe, sau cîteva butelii de vin bun - e, cred, marele ghinion al vieţii mele. 

Deunăzi, am regăsit, terapeutic, cîteva pasaje pe care le ofer, creştineşte, şi cititorilor acestei rubrici.

Despre eterna „societate politică” autohtonă: „La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gîndire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bîlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bîlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămînă şi să folosească şi altora decît acelor ce le-au ridicat”. (1896).

Sau, pe aceeaşi temă: „…În justiţie, poporul n’are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu; şi între această justiţie fără prestigiu şi poporul sceptic, se resfaţă formidabila şi excesiv numeroasa clasă a avocaţilor – cea mai prosperă în România după a arendaşilor mari. Avocaţii constituiesc grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaţilor de Stat. Aşa se recrutează oligarchia care stăpîneşte ţara romînească. Nu este o oligarchie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nemereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orce scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebue, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata”. (1907).

Despre o minimală igienă a presei: „Cinste şi gramatică, acestea sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune”.

O formidabilă anticipare a „comunicării” virtuale, a blogărelii fără frontiere, a „socializării” insomniace:

„Pentru un român care ştie citi, cel mai greu lucru e să nu scrie”. (I.L. Caragiale) 

Dincolo însă de nenumăratele texte cu apropo (veşnica „actualitate” a lui Caragiale), există şi mostre de simplu umor întremător, sau de profetic simţ al îndrăznelilor de avangardă. 1. Umor (ironic), cu ochiul spre veleitarii înamoraţi de propriile lor isprăvi literare: „Într-o după amiază de vară avusese reaua inspiraţie să vie cu o nuvelă domnul Găvănescu. Era o nuvelă în stilul timpului, cu Gheorghe şi Simina care se iubeau la câmp, jucau la horă... Lectura începuse. Caragiale, de la o vreme, şi-a scos haina. Apoi vesta. Apoi gulerul (autorul citea mereu: „Şi Gheorghe aşa şi pe dincolo, când o vedea pe Simina...”). Şi lăsându-se binişor în patru labe, Caragiale ocoli astfel scaunul autorului hain, şi oprindu-se în faţa lui îşi înălţă numai capul, mască teribilă: - <<Asasinule, opreşte-te! grăi el cu voce tunătoare către autor. Oare ţi-i în gând să ne ucizi pe toţi?>> (scenă povestită de Octavian Goga).

2. Plonjon suprarealist, demn de gustul avangardei autohtone şi europene. Improvizaţie onirică (povestită tot de Octavian Goga): „La Răşinari, într-o noapte de lună, admiram zarea tăiată de o culme împădurită. Şi atunci nenea Iancu a simţit o dorinţă care înfrăţea cele două extreme din el: <<Vedeţi, mă, sublim ar fi acum, aşa, cu toţii în pielea goală aici, şi un pian, şi Beethoven!>>”

Ce om! Ce amestec extraordinar de normalitate supremă, imaginaţie euforică, geniu al farsei şi fascinaţie a imediatului. Aferim, nene Iancule! Cu oameni ca dumneata alături, pînă şi agonia devine suportabilă!

P.S. Aflu că pe paginile de Facebook „Humanitas” şi „Dilema Veche” s-au adunat numeroase felicitări de ziua mea. Nu am la îndemînă altă cale decît aceasta pentru a mulţumi tuturor celor care mă îndatorează cu atenţia lor. Îi asigur pe toţi, doamne şi domni, că urările lor îmi prind bine. Calde mulţumiri.