Cred că toată lumea este de acord că ironia poate fi un bun mijloc de a contribui la îndreptarea moravurilor. Atunci când latinul spunea ,,ridendo castigat mores” (râzând, să îndreptăm moravurile) avea în vedere faptul de a lua peste picior acele apucături ale unora care vin în răspăr faţă de un comandament moral autentic. Poţi fi ironic, de exemplu, dacă vezi pe cineva că mănâncă seminţe în tramvai sau dacă se intră într-o încăpere şi nu se spune ,,bună ziua”.

Mai mult, ironia socratică încerca să critice şi să îndrepte aerele de superioritate ale unora (politicieni, poeţi etc.) care se credeau a fi buni cunoscători ai unui domeniu dar care, de fapt, nu erau ceea ce pretindeau.

Un alt exemplu de bună ironie (o putem numi ironie constructivă) este moderna disimulare, prin care încercăm să obţinem altceva decât ceea ce spunem. Ilie Moromente era de multe ori aşa cu membrii familiei sale, celebra scenă a mesei la care mâncarea era fierbinte arată cum poţi spune ceva dar cu un înţeles complet opus.

Problema este că există un alt fel de ironie, dar care nu are valenţe constructive, ba chiar dimpotrivă, este complet distructivă, producând celorlalţi frustrare, violenţă, furie sau alte sentimente negative. Un prim exemplu de ironie distructivă care îmi vine în minte este emisiunea Starea naţiei, de la TVR, în care realizatorul, Dragoş Pătraru, ia peste picior pe toţi membrii clasei politice, indiferent dacă faptele discutate sunt sau nu rele. E o ironie care manipulează şi care induce ideea că întreaga clasă politică este ticăloasă, coruptă, rea, imorală. (Să notez în paranteză că problema nu e felul cum e clasa politică, ci felul cum e prezentată de acest realizator. Faptul că mulţi, poate chiar majoritatea membrilor Parlamentului României, sunt ticăloşi, corupţi etc. nu e un argument în favoarea unei abordări de tip Pătraru. În cadrele unei asemenea încercări, mai productiv ar fi să se ironizeze faptele deplasate, imorale - pentru a fi îndreptate - şi să se laude faptele bune; să se batjocurească acele acţini sau declaraţii imorale şi să se susţină cele pozitive şi constructive. O abordare la grămadă aduce a generalizare nepermisă.)

Alt exemplu este cel al caricaturilor de la Charlie Hebdo, prin care au fost ofensate sau batjocurite ideile şi credinţele musulmanilor. Cu toate că apreciez libertatea de expresie a ziariştilor, inteligenţa şi chiar genialitatea acelor caricaturişti, faptul că această ironie a fost distructivă a avut darul, din păcate, să o vedem exact atunci când teroriştii au ripostat cu gloanţe.

Trăsătură postmodernă a lumii noastre occidentale, ironia este un semn fundamental al libertăţii de expresie şi totodată este ceva ce trebuie să stea sub semnul responsabilităţii. Cele două, libertatea şi responsabilitatea, sunt atât de strâns împletite încât, adesea, avem tendinţa să nu le deosebim. Cei care vor să accentueze dreptul la libertate de expresie nu trebuie să piardă din vedere responsabilitatea ca aspect esenţial al libertăţii.