Fals jurnal de ieri şi de azi: Memorii şi anti-memorii şi vieţi irosite...

Apar, de la o vreme, şi bine fac că apar, fiindcă până la urmă mai răzbat în paginile lor şi frânturi de adevăr, nenumărate cărţi de memorii şi amintiri sub cele mai diverse semnături, unele tipărite pe cont propriu, cu sacrificii, plata hârtiei şi tiparului şi a editurii fiind amiruită nu odată din chivernisirea pensiilor sărace,

mai toate ivite din dorinţa şi ambiţia autorilor de a-şi justifica existenţa şi prezenţa în ipostaza măcar de contemporani cu evenimentele, mai ales din zilele ”revoluţiei” şi din primii ani postdecembrişti.

Multe din aceste amintiri şi rememorări nu spun mai nicio noutate faţă de ce se ştie din treieratul hărtiei consumată în presă, altele, tot multe, dacă nu mai toate, lăsând să se bănuiască nevoia acestor contemporani de a face să se pomenească şi numele lor cu o ocazie sau alta dintre cele ajunse, fireşte, celebre, şi e de înţeles cheltuiala făcută în speranţa că la capătul drumului cineva, măcar din ograda casei părinteşti, îşi va aduce aminte că înaintaşul cu numele pe copertă a fost şi el de faţă, atunci.

E înduioşetoare povestea, după cum e şi mai înduieşetoare credinţa că mâine îşi va mai aduce cineva aminte de ... cineva. Toată suflarea vrea să argumenteze cu propria biografie înţelepciunea după care ”Toate cimitirele lumii sunt pline de oameni de neînlocuit”. Mulţi dintre autorii memoriilor pomenite au trăit în timpul vieţii lor, cuminţi altfel şi alunecătoare în neant aidoma frunzelor care cad toamna şi plutesc tot cuminiţi până ajung pe pământ, exact ca în cântecul oltenesc vechi.  

Din nefericire, multe din aceste memorii şi antimemorii slujesc refulării mediocrităţilor ambiţiose, vendetei postfactum sau, în cazurile mai puţin răzbunătoare, unui proces de autofardare a unor obraze care au tânjit după poza pe care au ratat-o şi la serbările şcolare cu premianţi. Toate până la urmă, aceste memorii şi antimemorii ale acelor nenumăraţi şi nefericiţi cineva care nu au reuşit să ajungă cum şi-ar fi dorit Cineva, slujesc iar, dincolo de orgoliile mici ale autorilor,  sufocării  bibliotecilor cu grad oficial care sunt obligate să le primească, să le înregistreze şi să le adăpostească iar uneori, când se găseşte şi vre-un cititor neavizat, să îi ridice acestuia semne de întrebare capabile să mineze pagina de istorie adevărată.

Primesc şi eu cu dedicaţii devotate asemenea memorii şi antimemorii care mă obligă să-mi amintesc biografia unuia dintre ultimii ţărani din Slatioara fericit lipsit de orgoliul de a-şi justifica neputinţa unei vieţi de prezenţă la evenimente când el a fost tot timpul toată viaţa nu prezent ci creator al unor evenimente fundamentale: se numeşte Culiţă Toreţoiu, olar din tată în fiu şi cântăreţ la biserică.

,,Am botezat şi am cununat, domnule Dinule, cu trei popi la rând în viaţa mea care a ajuns la optzeci de ani, şi am îngropat toţi morţii din satul nostru în aceşti optzeci de ani şi n-am ostenit, afară de faptul că am început să preget. Însă dacă mă bucur de ceva la capătul acestei vieţi e că am avut ambiţia să las o urmă, aşa mic şi firav cum mă vedeţi, şi  cred că şi pentru zece rânduri de urmaşi la rând şi toţi în tot satul”.

Şi satul a fost toata lumea lui.

„N-a fost strachină rotunjită cu mâinile mele si arsă în cuptor cu mâinile mele, din pământul jucat cu picioarele mele şi înpielmat* cu nisip cu mâinile mele şi iar jucat ca să-l fac ca untul, jucat până cădeam jos şi adormeam ca şi când aş fi murit pe pământul ăsta de oale, n-a fost strachină, dacă îţi poţi închipui dumneata dam ocol lumii cu străchinile mele, n-a fost strachină care să nu-mi poarte numele, fiindcă toate străchinile, de ciorbă acră şi de ciorbă dulce, de varză acră şi de varză dulce şi de toate mâncările lumii, la botez şi la nuntă şi la înmormântare şi în zile de post şi în zile de dulce; când ajungea meseanul la  praznic cu lingura la fundul străchinii n-a fost mesean care să nu dea şi va da şi azi şi va da mereu de numele meu: Culiţă!

Şi e imposibil când se închină meseanul să nu fie unul care să nu mă înjure măcar: ,, Uite, Domnule cine a făcut strachina asta!”. Am făcut mii de străchini cu mâinile astea, o lume a mâncat din ele şi o să mai mănânce, măcar la pomeni şi la parastase, şi iar la praznice dacă vii de azi se ruşinează de strachina mea. Şi rămâne numele meu în mintea câte cuiva şi eu sunt împăcat că mi-am făcut datoria.

-De altele, nu-ţi mai aduci aminte?

-Nu, zice el şi zăresc în coada ochilor lui cum se strecoară o bobiţă de lacrimă. Nu-mi mai aduc. Acum îmi aduc aminte rar de câte ceva; nici oamenii nu-i mai cunosc bine, pe mulţi nu-i mai cunosc deloc. Nici ei nu mă mai cunosc. Odată la o pomană de viu, cu lume tineră, la mesele lungi a venit unul de-ai casei cu un bobic plin cu fragi şi mi-am adus aminte că nu mai eu mai ştiam să fac în tinereţele mele bobici, cănuţe mici  pentru dat, pline cu fragi, în cinstea celor dinainte. Şi mă iscăleam şi pe bobici, când se termenau fragii dădeai cu ochii de numele meu: Culiţă!

- Uite, domnule, se miră cineva de lângă mine, tot Culiţă scrie şi la mine, la fel ca pe strachina de ciorbă şi pe bobicul cu fragi.

- Cine o fi fost, mă întreabă meseanul pe mine, cine o fi fost Culiţă ăsta?  Şi eu dau să zic: Eu  sunt Culiţă! Însă n-am mai ajuns fiindcă meseanul grăbit m-a întrebat iar : - L-ai apucat dumneata  pe Culiţă ăsta?

– L-am apucat! dau eu iar să-i răspund şi să adaug: Eu sunt! Însă pe mesean nu-l mai interesa cine a fost Culiţă ăsta care a făcut strachina; a ridicat-o de pe masă şi s-a uitat la ea cum nu mai făcuse niciodată:

- Domnule, a fost şi Culiţă ăsta un om! Şi a pus strachina la loc pe masă; venea grăbit cineva cu un nou fel de mâncare.

Dar mie mi-a fost de ajuns. Ce-am avut eu de făcut şi de spus în viaţă am făcut şi am spus şi m-am semnat: Culiţă Toreţoiu. Altă mulţumire nu - mi mai trebuie.   Mi-a venit rândul frunzei:

”Când cade jos pe pământ,

O plouă şi o bate vântul,

Se amestecă cu pământul,

O suflă vântul pe toată

Parcă n-a fost niciodată!”.

*înpiemat - amestecat prin frământare

P.S. La blogul de rândul trecut în care aminteam şi de celebra artistă plastică, Olga Greceanu. Familia nu venea din Moldova, extracţia ei era poloneză. ”Sunt fiica Anei şi a cavalerului Henri Skrszeszewski (se pronunţă Şeşewski), de origine polonezi. Strămoşii mei au luptat în Cruciade, de aceea blazonul şi inelul lor poartă gravat o armură medievală, un scut şi un corb”.

..........................................................................................................

1914 -”M-am căsătorit cu inginerul Greceanu la Liege, unde au venit şi mama cu surorile, apoi am plecat cu toţii la Baden-Baden, o minunată staţiune balneară. Acolo am făcut nunta religioasă, la Capela Sturdza, o superbă capelă în mijlocul unui parc”.