Aminteşte-ţi dorinţele străbune, ia-le în lunetă pe cele contemporane, deschide larg fereastra, priveşte în ochi patria, poporul şi vei vedea aceeaşi Românie (cosmetizată firesc de vremuri, dar neostenită în căutarea "inamicului"), cu aceleaşi metehne, cu neschimbate mofturi, cu lozinci şi "lacrimi" identice. Iar dacă nici aşa nu pricepi că, fără schimbarea ta, România va rămâne pe mai departe neschimbată, înseamnă că "visul" e deja nebunie şi că "speranţa", cu darul ei de "a muri ultima", a luat conturul şi consistenţa prostiei, care, din nefericire, este veşnică.

E bună şi alergarea în jurul cozii, însă numai ca amuzament, nu ca strategie de rezolvare a problemelor, fiindcă istoria nu doarme, iar atunci când mai aţipeşte are ochii deschişi.

Mie mi se pare că am început să semănăm mai degrabă cu o adunătură de găşti şi de haite decât cu un popor. Aşadar, despre ce e vorba în România? Ce vrem noi, mai exact? Ce nu vrem?