Nu ştia ce e aia libertatea şi nici nu s-a bucurat prea tare când a primit-o, la cei 35 de ani ai săi simţindu-se destul de bătrân. Se gândea că ai lui copii lui nu vor mai trăi cu frica coarnelor de fier, botniţei sau a fumului ce îţi mănâncă ochii în timp ce eşti atârnat cu capul în jos, şi asta l-a liniştit. Şi-a luat nevasta şi copiii şi a plecat. Ştia cum să muncească pământul şi era convins că din munca ce ştie a o face, poate trăi şi el şi ai lui.

Nu aveau nimic: nici casă, nici masă şi nici pământ. Despăgubiri din partea statului au primit boierii şi mânăstirile, ei, victimele, fiind ignoraţi de lege. S-au aşezat la marginea unui sat, la vreo 10 km unde a trăit toată viaţa, acolo unde se aşezaseră toţi ai lui. Ţăranii români au numit cele două zone unde s-au aşezat foştii robi „Ţigăneşti” şi „Negrileşti” şi chiar şi acum cele două sate poartă fix aceste nume. Ştiau că sunt ţigani şi că românii nu îi vor prin preajmă, şi erau învăţaţi să nu deranjeze. Nimeni nu înţelegea care e diferenţa între ei şi restul oamenilor, pentru că ei purtau aceleaşi straie şi vorbeau aceeaşi limbă ca românii (erau romi vătraşi care au fost obligaţi să nu mai vorbească limba maternă din cauza fricii boierului să nu apară răscoale ale robilor), însă au crezut că e mai înţelept ca fiecare să-şi vadă de treaba lui şi să nu se ducă în sat. La început, şi-a făcut un bordei cum aveau în şatră, pe urmă a decis să-şi construiască o casă de pământ, cu două camere, cum a văzut la oamenii din sat. A început să povestească nepoţilor cum era „atunci” şi cum îi căznea boierul, însă nu o făcea cu mânie. Povestea de fetele din şatră care rămâneau grele cu beizadelele şi care erau surghiunite şi batjocorite de boiereasă ca nu cumva să „să se ridice cu pretenţii”. Era mândru că nepoatele lui nu mai erau nevoite să aibă faţa acoperită cu funingine şi nici ţâţele legate cu un brâu, nu de alta, însă, pe vremea aia, doar aşa sperau, cei ce aveau fete frumoase, să nu trezească poftele coconilor. Nu exista împotrivire, că doar erai a lor, cu trup şi suflet, şi de nu făceai ce ţi se poruncea, era vai de capul tău şi a tuturor celor de pe lângă tine...

Ani de zile au muncit din greu, cu ziua, ca să supravieţuiască.

Prin sat, sună goarna şi cheamă tinerii. Celor ce se înrolau li se promitea pământ şi bătrânul era tare supărat că nu se mai poate duce la război, convins fiind că acesta este „semnul lui Dumnezeu (ca să aibă şi ei peticul lor de pământ şi să nu mai muncească pentru alţii)”. Cei trei băieţi ai lui se duc să se lupte cu turcul şi o fac, cum ştiu ei mai bine, timp de un an. Doar unul se mai întoarce, doi murind la poalele Smârdanului. Străbunicul aduce cu sine un act prin care aveau ce şi-au dorit: pământ. Acela a fost momentul de cotitură în viaţa familiei mele.

Au muncit pământul în linişte zeci de ani, bucurându-se de tihna libertăţii. Nu mai existau atât de mari diferenţe, băieţii din ţigănie fiind în legătură de prietenie cu cei din sat, alături de care luptaseră pe front. Fiind oameni harnici şi la locul lor, cei din ţigănie au reuşit să-şi facă gospodărie frumoasă şi să facă covoare şi ţesături pe care să le ofere zestre fetelor lor atunci când se măritau. Fetele erau peţite şi de băieţi de români, însă teama de a nu fi ţigănite le făcea să nu fie foarte deschise la ideea de a-şi lua bărbat din sat. Bunicul, când a venit vremea, s-a însurat cu o fată din Ţigăneşti care era râvnită de mulţi băieţi. Nu s-a putut bucura mult de ea, pentru că trebuit să plece la război, frontul fiind la nici 50 de km de casa lor (frontul de la Mărăşeşti-Oituz). A venit acasă trist şi schimbat, însă cu promisiunea ca vor mai primi un hectar de pământ.

Îşi dădeau doar băieţii la scoală, fetele fiind învăţate să fie gospodine. Aşa era în tot satul şi noroc cu învăţătoarea care venea şi le bătea la poartă şi le spunea că e obligatoriu să-şi trimită copiii la şcoală minim 4 ani. Carte mai multă a făcut doar unul dintre fraţii mamei, care a ajuns să facă chiar 8 clase. Mama, fiind cea mai mică fată din casă, a învăţat să ţeasă, să coasă, să toarcă, să facă mămăligă şi să pună murături. A învăţat să fie „femeie”, nicidecum să scrie şi să citească.

Eu sunt a cincea generaţie de după Arun. Suntem 4 fraţi: cei mai mari au lucrat în armată, unul timp de 25 de ani, altul până s-a îmbolnăvit de diabet; al treilea este constructor de nave şi acum lucrează pe un şantier din Olanda şi al patrulea e subsemnatul. Nimic nu ar fi fost posibil dacă Arun ar fi fost încă rob.

Astăzi se împlinesc 162 de ani de la dezrobirea romilor din Principatele Române. Un act de mare curaj politic făcut de politicienii vremii, care au înţeles că trebuie să facă lucruri nepopulare pentru viitorul ţării. Din păcate însă, chiar şi acum, pentru mulţi romi din România, efectele robiei sunt încă prezente.

PS. Toată viaţa mea am copilărit în Galaţi pe strada „Libertăţii”. Mama, la cei 79 de ani ai ei, încă mă aşteaptă acolo...