Ce ne rezervă Anul Nou din generaţie în generaţie: „Ne dădeau la grindă ca să fim înalţi, iar pentru consfinţire primeam un colac, cu monede şi bomboneturi înfipte“
0
Nu există sărbătoare fără o tradiţie – iar Sărbătorile de iarnă sunt fruntaşe în această privinţă. La adunat de covrigi, mers cu Pluguşorul sau ghicit norocul, toate acestea au un farmec aparte, dat de amprenta personală.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu oameni din mai multe zone ale ţării, de diferite vârste, pentru a descoperi cum celebrează românii Anul Nou în prezent, dar mai ales ce tradiţii au urmat de-a lungul timpului şi pe care le duc mai departe. Alina Vîlcu, Doina Ruşti, Gabi Balint şi Holy Molly ne-au povestit cum întâmpinau în copilărie venirea noului an – dansau Periniţa, numărau covrigii adunaţi la colind, stăteau încă sub bradul de Crăciun sau ghiceau în căni norocul viitor. Cert este că tradiţiile iernii şi oamenii care le-au însoţit s-au păstrat vii în sufletele celor care au rămas şi sunt date mai departe pentru a fi urmate, citite, savurate.
Alina Vîlcu, arhitect şi designer de interior: „Mi-au lipsit colindele în vremea comunismului“
Am copilărit în centrul Bucureştiului, într-un cartier de case, însă petreceam multe vacanţe la ţară. Asta se întâmpla fie înainte, fie după Crăciun şi Anul Nou. Crăciunul îl petreceam întotdeauna acasă, iar amintirile mele din copilărie din această perioadă se învârt în jurul bradului. Întotdeauna ai mei se chinuiau să facă rost de cel mai frumos şi stufos brad – ţin minte că erau discuţii în casă despre faptul că bradul trebuie sa fie brad şi nu molid –, pe care îl împodobeam cu multe bomboane învelite în staniol, luminiţe colorate şi globuri din acelea care se spărgeau. Ah, da, şi era şi beteala, multă şi colorată şi ea.
Făceam bradul în sufragerie şi dintr-odată camera mare şi rece se transforma în cel mai feeric loc. Ţin minte că le ceream voie părinţilor atât eu, cât şi fratele meu, să dormim pe canapeaua din sufragerie, să ne lăsăm infuzaţi cu magia bradului, în jurul căruia părea că nu se poate întâmpla nimic rău. Cred că am luat cu mine în viaţa de adult dorinţa de a transforma casa într-un loc magic şi liniştit de Crăciun. Mă folosesc de luminiţe, lumânări şi decoraţiuni vegetale (şi bradul, desigur!) pentru a aduce în prezent magia pe care am simţit-o pe când eram copil în jurul bradului din sufrageria părinţilor.
Copilărind pe vremea comunismului, nu se mergea la colindat în oraş, sau cel puţin la mine în zonă nu ţin minte să se fi întâmplat acest lucru... doar cu sorcova şi poate câte un Pluguşor de Anul Nou. Cred că tocmai pentru că mi-a lipsit asta, anul trecut mi-am propus să învăţ eu colinde şi să merg la colindat la părinţi, la prietenii apropiaţi. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am făcut câteva lecţii de canto cu o prietenă pe care o admir enorm şi care este dirijoarea corului Madrigal, Anna Ungureanu. Anna m-a ghidat cu răbdare prin vocalize, sunete, respiraţie, şi la final... colindele. Acum ştiu câteva colinde, iar atunci când le cânt, mă emoţionez până la lacrimi şi da... merg la colindat!
Doina Ruşti, scriitoare: Alegerea cănii pentru „obsesiile şi visurile anului următor“
Sărbătorile iernii veneau cu tradiţiile lumii exterioare şi cu cele ale casei. În tot ceea se se întâmpla, bunică-mea dădea tonul, iar în privinţa evenimentelor colective avea o opinie clară, să nu descurajăm tradiţiile pentru că se pierde coeziunea grupului, zicea ea, care era o fiinţă raţională, cu explicaţii coerente pentru toate misterele. Iar la Comoşteni, în casa infinită a bunicilor mei, se întâmplau mereu lucruri care-mi tăiau răsuflarea.
Nu mi-a plăcut niciodată Crăciunul, plin de chestii festiviste, în schimb, zilele de dinainte de Anul Nou mi se păreau magice. Mai ales Ajunul. Ai mei citeau, tolăniţi fiecare în câte un loc consacrat, iar eu deveneam stăpâna casei, fiind pentru mine un timp de inspecţii şi aventuri. Dar între toate, aşteptam cu sufletul la gură să vină Săndina. Vă mai amintiţi de acest personaj din „Fantoma din moară“? Chiar a existat, chiar a însemnat mult pentru mine. Era ceva mai vârstnică decât părinţii mei, dar în ciuda situării ei pe axa timpului, între noi era o prietenie adevărată, încă de dinainte de-a fi împlinit vârsta şcolii.
Săndina apărea întotdeauna la uşa din spate, căci, desigur, casa noastră avea două intrări la vedere, plus una secretă. Întotdeauna băga mai întâi nasul, întrebându-mă dacă sunt singură, apoi, după ce se asigura că n-o să ne deranjeze nimeni dintre ai casei, punea coşul pe masă. Acolo, în acea încăpere, se petreceau misterele serii de Ajun, căci Săndina era într-o legătură fascinantă cu universul subtil. De la ea ştiam bine cum arată şi sfinţii, şi dracii, unde trăiesc demonii apelor, ce preferinţe are şarpele casei etc.
Incinta respectivă era un fel de anexă, de acolo începea casa. În mijloc se afla o masă lungă, de 24 de persoane. Aici erau aprinse mai întâi lumânările, numeroase, apoi Săndina aşeza cănile, toate cănile găsite în dulapuri, cu desene, cu buline, colorate sau albe. Sub fiecare strecura lucrurile aduse în coş – creioane, pieptene, foarfecă, tăciune, o cosiţă legată cu fundă, cărticele minuscule, oglinjoare, bomboane, nuci, lucruri varii. Evident, eu nu asistam la aceste pregătiri, ci veneam odată cu ceilalţi, copiii de prin vecini, lumea aflată la mintea mea şi a Săndinei. Iar aici aveau loc vrăjile de Anul Nou, când fiecare îşi alegea o cană, de la care porneau apoi obsesiile şi visurile anului următor. Totul era despre măritiş, pereche şi amoruri, iar această tradiţie, care se pierde probabil în negura timpului, avea o forţă considerabilă, mai ales că Săndina ţinea minte tot ceea ce trăsese fiecare, nu doar atunci, ci şi în anii anteriori: „Aha, şi anul trecut ai nimerit tot bănuţul! Se vede clar c-o să fii mare avar, după cum întinzi mâna!“. Sau: „Eşti mut ca peştele, ai nevoie de unul care ştie să dea cu gura, o să vezi că şi la anul tragi tot foarfeca! Iar ai luat cartea! Îţi aduci aminte că şi-acum doi ani“, „O să fii săracă şi-o să porţi ochelari“. Şi aşa mai departe.
Restul serii, din cănile respective beam compot cald, parfumat cu frunze de indruşaim creţ, moment în care apărea bunică-mea şi restabilea situaţia: „Ăstea sunt prostii, iar Săndina n-are nicio treabă acasă“.
A doua zi, ne dădeau la grindă ca să creştem înalţi, iar pentru consfinţire ritualică primeam un colac, în care erau înfipte monede şi bomboneturi. Cu toate astea, în viaţa matură, am rămas printre oamenii scunzi, poate pentru că nu mâncam niciodată colacul.
Gabi Balint, fost fotbalist: „Tata mi-a confecţionat primul Pluguşor“
La noi, în Ardeal, se păstrează tradiţiile, se merge la colindat şi de Crăciun şi de Anul Nou, cu Pluguşorul, cu Capra. La un moment dat, am început şi eu să merg. Pentru că îmi doream să am un Pluguşor al meu – tatăl meu mi l-a confecţionat pe primul – mi-a făcut un car cu boi, pe un suport, şi cu clopoţel dedesubt. Carul şi boii erau din carton şi le-a îmbrăcat cu staniol, arătau foarte bine, şi am mers câţiva ani cu el şi am făcut ceva bani cu el. În fiecare sărbătoare de iarnă ieşeam la colindat.
Tatăl meu cânta la saxofon, avea o formaţie în Sângeorz-Băi, unde m-am născut, şi cânta de Revelion la salonul cultural, unde veneau mulţi oameni din ţară pentru a sărbători noul an. Tot timpul eram cu mama acolo, stăteam la masă în timp ce el cânta, iar în pauze venea la noi. Ţin minte cum mă chinuiam să rezist până târziu când eram mic, dar întotdeauna înainte de 12 adormeam pe nişte scaune. Când am crescut, începusem să îmi dau cu apă rece pe faţă ca să nu mai adorm pentru că voiam să prind tombola, care era dimineaţa, şi întotdeauna câştigurile erau purcelul de lapte şi alte cadouri – torturi, prăjituri – şi îmi plăcea să fiu treaz pentru că aveam bilet la tombolă. Periniţa îmi plăcea, care se cânta la sfârşit – oamenii se aşezau în genunchi, în cerc, şi se sărutau. De Revelion se dansa până dimineaţa, se făcea un cerc mare – un bărbat şi o femeie aveau batiste şi dansau cu ea, o fluturau şi la un moment dau se sărutau, iar celălalt o lua şi făcea acelaşi lucru. Dura destul de mult ca să apuce toată lumea să se pupe; era frumos. După vârsta de 10-12 ani nu mai mergeam cu tata, ci petreceam la cineva acasă, cu prietenii din bloc.
La noi mai e o colindă, Dansul Caprei: bărbaţii merg în grup, iar unul dintre ei are o capră peste el care trage de o sfoară şi astfel ciocneşte două lemne şi ţopăie, iar ceilalţi cântă în jurul lui. Este un dans tipic ardelenesc.
Holy Molly (Maria Alexandra Florea), cântăreaţă: Concursul de adunat covrigi la colind
Cele mai frumoase amintiri de Anul Nou sunt în anii pe care i-am petrecut la bunici – de la verişorii mai mari care veneau cu Pluguşorul pe 31 până la artificiile care mereu mi se păreau ireale, având în vedere că eram într-un sătuc mic.
În zona noastră există următoarea tradiţie: în seara de 23 decembrie se organiza o petrecere numită „ceata“, unde copiii se strângeau ca să se distreze. Se punea muzică, se mânca, se dansa până la 5 dimineaţa. Dormeam maximum o oră, iar apoi porneam dis-de-dimineaţă la colindat. Şi uite-aşa luam toate uliţele la rând, pline de troiene de zăpadă, iar oamenii ne aşteptau la poartă cu covrigi, mere, clementine, iar pentru adulţi, bunica prepara o ţuică incredibilă cu portocală şi scorţişoară.
La noi în sat mereu se făcea concurs de covrigi: câştiga cine reuşea să colinde cel mai mult ca să strângă cei mai mulţi covrigi. Într-un an, pentru că eram ambiţioasă şi fusesem întrecută în anii anteriori, am fost la colindat de la 7 dimineaţa până spre seară, când nu mai erau oameni cu covrigi la poartă. Am strâns pungi întregi şi le tot duceam acasă. Nici nu pot să îmi imaginez ce a făcut mamaie cu atâţia covrigi, cert este că am strâns destul de mulţi; am stat până noaptea să îi număr şi să îi înşir pe sfoară.
Niciodată nu am fost genul care să ţină cont de tradiţii, iar familia mea a înţeles. Noi cumva ne-am creat propriile noastre tradiţii. Bineînţeles că preparam mereu felurile de mâncare specifice Sărbătorilor, deşi eu în continuare mă chinui să învăţ cum se face cozonacul. Sunt maestra cadourilor, cred că aceasta e cea mai frumoasă tradiţie. Mereu reuşesc să fac surprize frumoase şi să nu se prindă nimeni cum le-am făcut.
Singura tradiţie de care mă ţin în fiecare an este să îmi vizitez toţi apropiaţii în perioada Sărbătorilor – mereu e un turneu cu maşina pentru mine şi a început să îmi placă foarte tare. Visez ca în câţiva ani să pot să îi strâng pe toţi la mine – presupunând că voi avea o casă imensă – şi să facem o petrecere care să ţină o săptămână.
Se încarcă comentariile...
