Florin Iaru despre aceiaşi susţinători ai iniţiativei: „Trei milioane de proşti” (mai 2016)

CTP despre cei care vor vota da la referendum: „Aia care îşi bat copiii până la sânge, îi vând, îi violează, dar sunt buni români pentru că sunt bisericoşi". (septembrie 2018)

Ce au în comun cei trei influenceri (îmi permit să-l numesc şi pe dl Iohannis influencer, mai ales de când dă semne clare că vrea să fie şi dumnealui un „preşedinte jucător”). Aş spune că ceea ce au în comun este bigotismul. Ce este, în fapt, bigotismul? Bigotismul este o formă de rezistenţă (cu sau fără hashtag). Este rezistenţa de a defini în mod clar propria idee şi de a prezenta, în mod clar, o idee – iată, asta este ceea ce CRED eu. Este rezistenţa de a defini în mod clar ideea oponentului – iată, aceasta este ceea ce crede adversarul meu de idei. Bigotismul prosperă într-un melanj de idei vagi şi obscure, o ceaţă de clişee pseudoştiinţifice, de sloganuri politice importate sau împrumutate, adesea, de la alţii.

Pentru a avea fie şi un minim de credibilitate, aceşti influenceri ar fi putut să atingă, cel puţin în trecere, câteva dintre chestiunile ardente ridicate pe agenda publică de susţinătorii acestui Referendum. Ar fi putut să spună că înţeleg fie şi parţial îngrijorările lor legate de faptul că Statul nu are dreptul să modifice definiţia Căsătoriei – o instituţie milenară, cu funcţii sociale, morale şi spirituale foarte clare, mai veche decât orice stat şi orice partid politic. Ar fi putut să spună că înţeleg îngrijorările lor legate de adopţiile de copii pentru cuplurile homosexuale – şi că un astfel de experiment încalcă interesul superior al copilului, care are dreptul să fie crescut de o mamă şi de un tată, nu de un Părinte 1 şi Părinte 2; ca să nu mai vorbim de traumele la care ar putea fi supuşi unii dintre aceşti copii, în condiţiile în care există numeroase mărturii în această direcţie ale unor copii trecuţi deja prin astfel de experienţe – un studiu relevant aici şi două mărturii aici (în The Federalist) şi aici (The Public Discourse). Ar fi putut să spună că înţeleg îngrijorările lor legate de modificarea inevitabilă a tuturor conţinuturilor predate în şcoli odată cu schimbarea conţinutului instituţiei Căsătoriei – de la modificarea manualelor şcolare la introducerea educaţiei sexuale de la vârste foarte mici, care i-ar încuraja pe copii să accepte şi chiar să experimenteze comportamente homosexuale (cum se întâmplă deja în unele locuri din Occident). Ar fi putut să spună că înţeleg, măcar, îngrijorările lor cu privire la restrângerea drastică a libertăţii de exprimare, a libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii religioase – nu e deloc ok ca un pastor să fie trimis la închisoare pentru că ţine o predică cu referinţe biblice în biserică (cum am văzut că s-a întâmplat nu de mult în Suedia). Sau, cel puţin, ar fi putut să spună că înţeleg sensul întrebării: o dată ce modificăm conţinutul Căsătoriei, unde ne mai oprim – legalizăm şi parteneriatele civile poliamoroase? Şi poligamia? Şi „sexul intergeneraţional” (vedeţi punctele 5 şi 6 de aici)? Şi apoi, ce?

Dar nu ne spun nimic din toate acestea, şi de aceea bigotismul lor este şi o formă de indiferenţă – este chiar o frenezie a indiferenţei. Frenezie care stă la rădăcina multor persecuţii din istorie. Oamenii cu adevărat pasionaţi de un adevăr, oamenii care caută să înţeleagă şi să le prezinte altora cu claritate un adevăr sunt foarte rar persecutori. Oamenii indiferenţi, oamenii care preferă gândirea în sloganuri şi în clişee, oamenii care opun rezistenţă unor idei CLAR DEFINITE – aceştia sunt cei care aprind rugurile şi construiesc Gulagurile.