BBC, despre orfelinatele groazei de la Siret: tinerii au lăsat oroarea în urmă

BBC, despre orfelinatele groazei de la Siret: tinerii au lăsat oroarea în urmă

Jurnaliştii BBC au vizitat iar oraşul Siret şi au discutat cu cei care se ocupă de orfanii de acolo. FOTOGRAFII: BBC

„Să ajungi la Siret înseamnă să ajungi la capătul lumii”, îşi încep reportajul jurnaliştii britanici, care au revizitat oraşul după 20 de ani. Atunci, condiţiile în care erau ţinuţi copiii orafani şi cu dizabilităţi au şocat întreaga lume, stârnind un val de indignare. Acum, aceeaşi copii deveniţi tineri beneficiază de un nivel de trai mai ridicat, dar nu au lăsat în urmă traumele şi oroarea care le-a ţinut loc de copilărie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Redăm, în continuare, reportajul integral publicat pebbc.co.uk:
 
După ce dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat de la putere în 1989, lumea a aflat de condiţiile şocante în care mulţi copii au trăit în orfelinatele din ţară. Mai bine de 20 de ani mai târziu, acei copii au devenit adulţi şi - cel puţin pentru câţiva dintre ei -, viaţa este, până acum, mult mai bună decât era. 
 
Să ajungi la Siret înseamnă să ajungi la capătul lumii. 
 
Trenul de la Bucureşti - zdrang-bum, zdrang-bum, în noapte - merge doar până la Suceava. Un oraş istoric schilodit de comunişti. 
 
Imediat după revoluţia din 1989, am călătorit de aici la Siret cu un taxi, greu de găsit pe vremea aceea. Acum Cătătlin - cu propria lui firmă de taximetrie şi cu o şapcă galben-pai -, mă aşteaptă la gară, stergându-şi ostentativ de praf maşina Vauxhall Astra. 
 
Drumul cu maşina, un slalom printre verze şi porumb, cai cu căruţele lor şi un cer rozaliu care se izbeşte de câmpiile Moldovei, îţi aminteşte cât de departe eşti de Bucureştiul cu aerul îmbâcsit şi plin de praf din Gara de Nord din Bucureşti. 
 
 
Siretul era un oraş liniştit de frontieră, la o aruncătură de băţ de teritoriile vaste ale URSS. Schimbarea s-a produs abrupt în 1990, când secretul său a fost expus la scară internaţională.
 
Într-o clădire cu patru etaje care a servit drept baracă pentru armata austriacă, România ascunsese cel mai mare gulag pentru copii abandonaţi şi cu dizabilităţi, departe de Capitală. 
 
Comuniştii nu acceptau şi nu făceau prea bine faţă imperfecţiunilor. În scenă au intrat străinii făcători-de-bine. Orfanii distruşi plângeau, iar antreprenorii din Siret aduceau bere nemţească pentru nou-veniţii cu prestigiu. 
 
Câteva instituţii de caritate s-au implicat pe termen lung, altele au mers mai departe cu valul, însă, în contextul oprobiului global, Siretul şi mulţi dintre tinerii lui abandonaţi au rămas pe loc. 
 
Acum sunt adulţi. Puţini au fost adoptaţi - se pare că nici Vestul nu acceptă şi nu se descurcă prea bine cu imperfecţiunile. Până la urmă, barăcile au fost abandonate. 
 
Cei peste 100 de adulţi care nu puteau trăi independent au fost mutaţi în altă clădire austeră de piatră, de data această mai mică, cu garduri de sârmă şi cu vedere la o curte de beton. 
 
Fărâme de bani străini au plătit noi acoperişuri pentru cei câţiva norocoşi. 
 
Dar, la mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, câţiva dintre cei mai vulnerabili adulţi încă se leagănă înainte şi înapoi într-o clădire care seamănă cu coteţ de găini pentru oameni. 
 
Atunci când ne-au văzut, au venit fugind spre noi, euforici, anticipând atenţia, atingând camera, îmbrăţişându-mă pe mine şi pe ceilalţi vizitatori, căutând o fărâmă de dragoste. 
 
O amintire a ceea ce a fost cândva venirea la joacă a străinilor. Două decenii mai târiu şi miroul familiar de transpiraţie şi pereţi umezi nu a dispărut, nici zgomotele tulburătoare făcute de cei care nu se pot exprima. 
 
Dar există o diferenţă-cheie între acum şi atunci. Se numeşte Tibi Rotaru (foto jos) - un bărbat cu ochi limpezi, blânzi şi albaştri şi o cămaşă mototolită. Era acolo pentru a se întâlni cu mine. 
 
Un băieţandru de numai 17 ani atunci când au venit primii străini, Tibi a fost cooptat ca translator. Voluntarii îşi găsiseră primul şi cel mai important aliat. A plecat apoi la Bucureşti, apoi în Germania şi în Olanda pentru a studia psihologia, înainte de a se muta înapoi la Siret şi a-şi asuma responsabilitatea pentru orfani. 
 
Acest om fără pretenţii este cel care a transformat o comunitate mică, traumatizată de moştenirea abuzurilor asupra copiilor, într-o oază de toleranţă. 
 
Tinerii adulţi se plimbă acum liberi prin oraş, mătură treptele Bisericii, cer ţigări şi râd cu localnicii. Îi poţi recunoaşte pe cei de la spital, sunt mai mici decât oricine altcineva, chiar şi cei fără dizabilităţi fizice sunt cocoşaţi şi, în ciuda vârstelor fragede, sunt traşi la faţă, iar mersul lor împiedicat dă de gol povestea de groază care a fost copilăria lor. 
 
Tibi scutură din cap. „Vieţile le-au fost furate şi încă nu au lucrurile de care au nevoie”, spune el. 
 
Tinerii lui adulţi, şi să nu vă închipuiţi altceva, sunt ai lui - a-l vedea alături de ei este a vedea un tată cu odrasla lui din cale-afară de iubitoare - au acum un cămin nou şi strălucitor în care să se mute. 
 
Şirurile umilitoare de paturi vor fi, în sfârşit, istorie. „Bineînţeles”, ne aminteşte Tibi, „această clădire este gata de mai bine de un an şi a stat goală”. Face semn spre cearcănele şi ridurile din jurul ochilor săi. „Am mers acum două săptămâni la Bucureşti cu speranţa de a avea o întrevedere cu un ministru. Au fost cheltuile multe fonduri cu acest proiect, dar n-au mai putut găsi bani pentru un boiler.”
 
Râde. „Cum să-i mut fără încălzire?”
 
Dar Tibi are răbdarea unui om născut într-un sistem cu care ştie că trebuie să lucreze împreună, nu împotrivă. Recent, tinerilor din Siret li s-a spus că vor avea încălzire şi apă caldă. Într-un oraş în care temperaturile de iarnă ajung la -30 de grade Celsius, Tibi a dovedit încă o dată că visurile pot deveni realitate - câtă vreme eşti dispus să aştepţi 23 de ani pentru asta. 
citeste totul despre: