Anul 2012, bilanţ de sfîrşit: pentru spaţiul public din România a fost cel mai nociv an din ultimii 20.

Românii şi-au scos ochii unii altora, au răcnit şi s-au scuipat, s-au împroşcat cu dejecţii şi s-au blestemat. Ruptă în două, presa a devenit teren de masacru în frunte cu jurnalişti-mercenari tocmiţi politic. Acesta este sfârşitul lumii.  

 Am votat la referendum cu încrîncenare, revoltată şi pe preşedintele care voia să stau acasă, şi pe cei care m-au chemat la urne să-l dau jos înainte de vreme, pe banii mei. Întoarsă în România pentru cîteva zile de vacanţă, m-am certat cu spume la gură cu prieteni vechi, ne-am acuzat reciproc de orbire şi prostie politică. Am rîs de mai multe ori isteric, la mariajul dreptei cu stînga, la decapitarea ICR, la cacealmaua privatizării Oltchim, la desfiinţarea TVR Cultural, la mînjirea lui Cărtărescu, la scorul lui Diaconescu după alegeri.

 N-am votat, la parlamentare, cu încrîncenare: nimeni nu-mi va da votul înapoi, când vor începe din nou să se scuipe, trădeze, linşeze între ei, şacali politici şi jurnalişti încartiruiţi. În 2012 politica a cosit totul, a viciat totul: de la sistemul democratic de a guverna pînă la spaţiul public de exprimare, de la prietenie pînă la buna credinţă, de la dialog pînă la încrederea în puterea argumentului.

Cea mai violentă dintre toate mi s-a părut deversarea gunoaielor cu miros spurcat de vendetă din sfera politicii prin interfaţa presei. În consecinţă, toată societatea s-a împuţit.

Faptul că presa a cauţionat nemăsura urii este cel mai profund regres al României de după Revoluţie. E un sfîrşit de lume.

Pe fond de sfârşit al lumii în lumea adulţilor, am să reformulez întrebările unui copil de şapte ani, conform resentimentelor pe care anul românesc 2012 mi le-a făcut cadou:

  •           Există o lume mai bună?
  •           De ce lumea noastră e atît de stricată?
  •           Cum arată speranţa?