Ţara spectatorilor binevoitori

Lecţia tulburătorului incident medical al Stelei Popescu nu este, în primul rând, una de morală personală, ci una de politică publică, în măsura în care cele două domenii pot fi separate. Utopia mea românească este una educaţională, care ar produce generaţii de cetăţeni activi, capabili să înţeleagă problemele lumii în care trăiesc şi să acţioneze eficient pentru soluţionarea lor.

În urmă cu câteva săptămâni, ne miram la scenele filmate de nişte gură-cască la un accident auto urmat de incendiu în care s-a văzut bine cum pompierii, ajunşi oricum cu mare întârziere, se străduiau să stingă o maşină în flăcări în timp ce la câţiva metri mai încolo două femei rănite grav se zbăteau în chinuri. Tot în zilele acelea auzisem o ştire despre intervenţia echipajului unei ambulanţe private în urma căreia o persoană a murit: personalul de pe maşina de urgenţă nu ştia să execute nici măcar manevrele minime de prim ajutor.

Dacă înşişi oamenii în uniformă nu ştiu ce să facă în situaţii de urgenţă, de ce ne revoltăm de lipsa de reacţie a publicului de la Gala Femeilor de Succes din Bucureşti la simptomele de atac vascular cerebral manifestate pe scenă de Stela Popescu?

Spaţiul public este inundat în aceste zile triste de concluzii moralizatoare pripite, la fel de inoportune ca şi multe dintre intervenţiile stângace şi panicate ale autorităţilor pe care le vedem dând greş de prea multe ori.

Au vrut pompierii să lase femeile accidentate care se zvârcoleau în stradă să moară? Au ignorat, cu un cinism înfiorător, doamnele şi domnii de succes de la gala unde a vorbit incoerent răposata Stela Popescu suferinţa acesteia? Pirotehniştii de la ultimul spectacol Goodbye to Gravity au intenţionat să producă dezastrul, aşa cum insinuează unele minţi rătăcite? Copiii de la maternitatea Giuleşti au murit victime ale unui complot monstruos ţesut de asistente şi de personalul administrativ? 

Rezultatul acţiunii colective şi al celei organizaţionale nu depinde doar de bunăvoinţa participanţilor.

Nici vorbă.

Fiecare dintre oamenii la care am făcut referire, şi mai toţi ceilalţi prinşi în nefericite situaţii similare, au avut şi vor avea în majoritatea cazurilor cele mai bune intenţii. Lecţia tulburătorului incident medical al Stelei Popescu nu este, în primul rând, una de morală personală ci una de politică publică, în măsura în care cele două domenii pot fi separate.

Din păcate, aşa cum arată şi situaţiile enumerate, rezultatul acţiunii colective şi al celei organizaţionale nu depinde doar de bunăvoinţa participanţilor. Pentru a acţiona eficient oamenii cuprinşi sau necuprinşi în organizaţii, au nevoie şi de alte ingrediente.

În primul rând, de competenţe practice, de viaţă, dar şi de competenţe civice şi socio-emoţionale. Un cetăţean mediu ar trebui să ştie să recunoască situaţiile care necesită intervenţii de urgenţă, ar trebui să cunoască manevre de prim-ajutor dar şi să înţeleagă şi să practice responsabilităţile sale cetăţeneşti şi să fie capabil să înţeleagă şi să depăşească costurile psihosociologice pe care acţiunea în grup le presupune. Să exprime punctul propriu de vedere, dacă i se pare important, chiar dacă riscă să se facă de râs. În rândul competenţelor fundamentale, funciarmente deficiente acum, intră şi gândirea critică - spiritul alert, sceptic -reflexiv, care ar trebui să îl ferească pe fiecare de manipulările ideologice şi de marketing, sau de aberaţiile ştirilor false şi ale pseudo-ştiinţei de exemplu.

În al doilea rând, e nevoie de o conducere eficientă. Softurile performante, elicopterele şi procedurile nu folosesc prea mult dacă în continuare în diverse posturi publice ajung oameni incompetenţi sau iresponsabili. Fiecare funcţionar corupt sau incompetent este un pericol în plus pentru siguranţa cetăţeanului - iar avizele date pe ochi frumoşi unui bar care apoi arde ca o torţă cu clienţi cu tot sunt exemple-şcoală. Funcţionarii publici bine pregătiţi şi cu simţul datoriei publice vor face instituţiile să funcţioneze corect atât prin exemplu şi coordonare personală cât şi prin angajarea altor funcţionari potriviţi.

Scenariul optimist pentru varianta nereformării voluntare a statului, după ce am decontat pierderile umane pe care actuala situaţie le provoacă prin emigraţie, este cel a societăţii care se educă şi se auto-organizează ignorând statul cu inerţiile şi pudorile sale.

Sunt sceptic că aceste ingrediente vor fi furnizate în mod organic în timpul vieţilor noastre. Ar fi nevoie nu doar de un stat reformat care ar promova în vârf lideri politici strălucitori şi dedicaţi interesului public dar şi de o educaţie radical transformată. Utopia mea românească este una educaţională, care ar produce generaţii de cetăţeni activi, capabili să înţeleagă problemele lumii în care trăiesc şi să acţioneze eficient pentru soluţionarea lor. Şi care ar fi, evident, independenţi ideologic de stat şi de diversele lui aparate (mass media, biserică etc.).

Scenariul optimist pentru varianta nereformării voluntare a statului, după ce am decontat pierderile umane pe care actuala situaţie le provoacă prin emigraţie, este cel a societăţii care se educă şi se auto-organizează ignorând statul cu inerţiile şi pudorile sale. Istoria SMURD, a reţelei citostaticelor dar şi evenimentele din februarie-martie acest an au arătat că, în marile oraşe universitare mai ales, există o masă critică de oameni dispuşi şi capabili să participe la furnizarea de bunuri publice, inclusiv la influenţarea politicilor publice în forme care se opun mecanismelor adeseori osificate şi corupte ale statului.

Abia când această parte a societăţii va fi suficient de puternică, iar la galele în care se celebrează poveştile de succes vor fi mai puţine personaje mondene sau clienţi ai statului şi mai mulţi oameni capabili să recunoască un atac vascular cerebral vom putea vorbi cu temei de stat paralel. Şi ne vom dori să fim cât mai aproape de el când ne va fi greu şi, dacă se poate, să înlocuiască statul actual.