Câteva întrebări legate de această idee.

1. Dezbaterile generale din prezent pe tema reformei învăţământului evocă necesitatea aerisirii programei şi numărului de ore – unde mai încap şi astfel de discipline (precum cea privitoare la fake news) în orarul elevului?

2. Cine vor fi „experţii“ capabili să vină în faţa copiilor şi să îi înveţe pe aceştia să discearnă ce e fake news şi ce nu? Vor fi pregătiţi, majoritatea acestor experţi, să predea şi să desluşească o chestiune aşa de delicată pe baza unei reţete prefabricate?

3.Ce este acela un fake news? Include şi situaţia trecerii sub tăcere a unor evenimente grave care contrazic naraţiunea (eufemism pentru propaganda) oficială – vezi cazul incidentelor de Anul Nou din Koln de acum trei ani? Sau prezentarea informaţiilor într-o terminologie din start infamantă pentru una din perspectivele posibile (spre pildă, utilizarea frauduloasă a unor etichete precum extrema dreaptă, iliberal, pentru opţiuni politice legitime)?  

Este, de exemplu, informaţia vehiculată de Andrei Pleşu, Andrei Cornea, Mihaela Miroiu etc. şi de alţi intelectuali şi jurnalişti de frunte, că întrebarea de la Referendumul pentru Căsătorie ar fi ascuns o intenţie necurată a Guvernului, ba chiar o „mişcare de subminare a intereselor naţionale ale statului român" (!) – altfel spus, că la Referendum s-ar fi votat altceva decât ridicarea la nivel constituţional a definiţiei Căsătoriei între un bărbat şi o femeie – un fake news?

4. Dacă da, cum poate o disciplină predată la gimnaziu sau la liceu să ajute la combaterea fenomenului fake news, când oameni precum Andrei Pleşu, Andrei Cornea etc. etc., care se numără printre elitele intelectuale ale societăţii româneşti, sunt atât de vulnerabili în faţa acestui fenomen? Sau, mai rău, contribuie (intenţionat?) la propagarea de ştiri false?

5. Disciplina va contribui şi la combaterea ştirilor false lansate de tabăra celor care propun (sau impun) disciplina – sau doar la combaterea „ştirilor false“ lansate de oponenţii lor ideologici? Altfel spus, orice afirmă cei care se află de „partea bună a istoriei“ va fi, aprioric şi fără verificare, „de încredere“, în vreme ce lucrurile pe care le spun, de pildă, conservatorii, creştinii, cei care nu au norocul de a se afla „de partea bună“ va fi, aprioric şi fără verificare, „fake news“?

6. Pentru că, dacă lucrurile stau aşa, nu asistăm oare la un vechi truc – acela de a masca o practică iliberală sub un nume fals? Practică vândută sub ambalajul unui paternalist luminat: vă vom feri de pericolele dezinformării. Practica de a masca cenzura şi controlul libertăţii de exprimare sub un nume fals şi pompos nu este deloc ceva nou. Sloganul comuniştilor americani din vremea lui Stalin nu era „Dictatura proletariatului“ – era „Pace, locuri de muncă şi democraţie“. La fel, nici „neoliberalii“ de azi nu vor spune că vor să cenzureze libertatea de exprimare a oponenţilor ideologici – vor spune că vor să „combată fenomenul fake news“.

7. Altfel, de când disciplinele din învăţământul preuniversitar sunt introduse prin proiect de lege? Bine că nu stabilim şi întreaga programă şcolară prin proiect de lege – sau ar trebui poate să o stabilim?

Ce ar fi necesar ar fi educarea spiritului critic şi a discernământului, care însă nu pot fi obţinute printr-un astfel de proiect. Rezistenţa la dezinformare se face prin cultivarea culturii generale, care este chiar obiectivul actului de învăţământ – şi pentru asta nu este nevoie de o materie distinctă.

Sistemul de educaţie nu trebuie să traseze criterii (relative şi subiective) de determinare a fake news – ci să ajute la dobândirea unui nivel suficient de consistent de informaţii neideologizate şi de instruire a gândirii astfel încât viitorul absolvent să îşi poată clădi discernământul în raport de experienţa personală.

(voi dezvolta subiectul iniţiativelor „împotriva dezinformării“ într-un articol viitor).