ZIUA „IOHANNIS“: Cele 24 de ore în care un german moderat a ajuns preşedintele tuturor românilor

Următorul text este retrasarea unei zile. Pe 16 noiembrie 2014, un candidat atipic, german, protestant şi zgârcit cu vorbele devenea preşedintele României şi, dintr-odată, omul anului. Acesta este traseul său din acele 24 de ore, de la primele momente, petrecute în linişte la Sibiu, până la cele din baia de mulţime euforică, în noapte, la kilometrul 0 al Capitalei.

Pe 16 noiembrie 2014, pe la prânz, Klaus Iohannis tasta un SMS de pe telefonul personal. Destinatarul era Radu Negulescu, un tânăr din Baia Mare, coordonator al campaniei online a viitorului preşedinte al României. Mesajul lui Iohannis era unul mai degrabă stilistic: primise o propunere de text ce urma să fie urcată pe contul său de Facebook şi dorea câteva reformulări. Strict, la obiect. Analiză pe text.

Acest sistem de lucru devenise deja o obişnuinţă pentru colaboratorii săi din campanie. „Aveam deja câteva luni bune de când mă mutasem din Baia Mare în «buncărul» din sediul PNL. Aşa comunică Iohannis. Prin SMS-uri şi e-mailuri. Preferă asta în locul întâlnirii directe cu oamenii, pentru că i se pare mai eficient. Taie timpul mort“, explică Radu Negulescu.

În timp ce tasta mesajul de pe telefon, Iohannis se afla pe bancheta din spate a unei maşini negre, supravegheată de membri ai SPP-ului, aşa cum prevede legea pentru fiecare candidat la Preşedinţia României. Primarul Sibiului, un fel de erou local, judecând după procentele uluitoare cu care îşi câştigase cele patru mandate de edil, pleca spre Bucureşti, pe un drum spre altceva.

Nouă ore mai târziu, cu o exuberanţă uşor atipică pentru imaginea creată chiar de el însuşi, avea să-şi înceapă discursul victorios folosind cuvintele: „Dragi români, aţi fost nişte eroi astăzi!“. Devenise preşedintele României.

O gândire „barocă“

La acea oră de prânz, Klaus Iohannis plonja însă în necunoscut. Sondajele şi rezultatele din primul tur al scrutinului îl dădeau ca favorit cert pe contracandidatul său, Victor Ponta. În cele 14 zile dintre tururi participase la două dezbateri televizate cu rezultate greu de cuantificat în planul real, cel al voturilor: în prima, senzaţia fusese una de dezlânat şi nepregătit, în a doua, de ceva mai organizat, dar tot mult sub standardul conflictual pe care-l aşteptau românii.

Din spatele geamului maşinii, se prea poate ca Iohannis să fi urmărit fascinat liniile descrise de construcţia Sibiului, după modelul localităţilor din Transilvania, concentric, în jurul centrului. În autobiografia sa, „Pas cu pas“, Iohannis povesteşte cum, în 2012, când Primăria Sibiului a decis să investească masiv în turismul cultural, a avut o singură cerinţă: ca oraşul să-şi menţină „farmecul baroc“.

Acest cuvânt, „baroc“, revine, în repetate rânduri, în discursul actualului preşedinte al României. Când vorbeşte despre arhitectura locului, Iohannis se referă, desigur, la puterea, controlul şi la impresia puternică pe care acest stil le lasă asupra vizitatorilor. Dar ar mai fi ceva.

Uneori, Iohannis vorbeşte despre baroc ca despre un stil de viaţă, o raportare posibilă la lumea din jur, un fel de a gândi. Glenn Gould, unul dintre cei mai mari pianişti din istorie, as în muzica lui Bach, descria barocul ca fiind acel stil care „nu-ţi încântă sufletul prin muzica însăşi, ci-ţi vrăjeşte mintea prin exactitate, prin modul în care aceste linii aparent separate se unesc în construcţii grandioase. Este un triumf al exactităţii, al disciplinei“.

Am cunoscut fel de fel de oameni: cu unii m-am înţeles foarte bine, cu alţii nu m-am înţeles deloc, exact ca-n politică!

Klaus Iohannis, în cartea sa, „Pas cu pas“

Disciplina unui fost profesor

„Eu pot să accept foarte uşor disciplina, dacă înţeleg sensul din spatele ei“, scrie Klaus Iohannis, undeva pe la începutul autobiografiei sale. Actualul preşedinte al „tuturor românilor“, cum îi place să repete, accentuând, în permanenţă, cuvântul „tuturor“, nu valsează cu sensurile cuvintelor, nu le relativizează în funcţie de context.

Citită de o persoană cu deprinderea lecturii, ba chiar cu ceva aplecare spre triada narativă clasică în care se regăsesc, printre altele, „punctul culminant“ şi „deznodământul“, cartea „Pas cu pas“ pare o dezamăgire, un proiect ratat. Iohannis nu este interesat de comparaţii inutile, de înflorituri stilistice, iar metafora pare interzisă. Cartea dă senzaţia unei înşiruiri de cuvinte, toate consumate în sensul propriu, folosite nu ca dispozitive literare, ci în calitate de simboluri stabile.

„Disciplina“, bunăoară. Fraza din debutul textului foloseşte cuvântul în sensul de dicţionar: „a se obişnui cu spiritul de disciplină, de ordine“. De-a lungul cărţii, Iohannis mai face referire la alte două înţelesuri pe care majoritatea dintre noi le-am desemna prin cuvântul „disciplină“. De exemplu, atunci când vorbeşte despre regulile de comportare şi de ordine obligatorii. Însă Iohannis foloseşte aici cuvântul „comunitate“. Sau atunci când vorbeşte despre disciplina de sine, despre destinul unui profesor de fizică, obligat, prin lipsa de susţinere viabilă, să-şi facă un nume şi o carieră printr-o autoeducare dusă la extrem, printr-un stil de viaţă asemănător ciclului unui ceasornic. Doar că, aici, Iohannis foloseşte cuvântul „rutină“.

Să începem de aici, de la cuvântul „rutină“. „Sunt zile când trebuie să mă trezesc la 4 dimineaţa ca să ajung la 10 în Bucureşti şi sunt zile când mă scol la 7 ca să ajung la 8 la birou. Nu mai există ceea ce se cheamă «un program tipic». Dar ordine, da. În cazul meu, până şi o zi fără program oficial seamănă destul de mult cu una cu program oficial, doar că este mai scurtă!“, scrie Iohannis în „Pas cu pas“.

Spiritul textului vorbeşte aici, evident, despre disciplina de sine. Doar că Iohannis insistă pe rutină. De fapt, pe organizarea milimetrică a fiecărui detaliu zilnic, pe ziua de muncă văzută ca un traseu aproape ştiinţific: problemă – soluţie – rezolvare. O astfel de schemă, evident desprinsă din orarul zilnic al cuiva care a fost profesor, şi trebuia să-şi programeze cu stricteţe fiecare lecţie, a acoperit şi ziua de 16 noiembrie 2014.

În concediu fac de toate, ca tot omul: depinde de perioadă, depinde de program, depinde de tot ceea ce stabilim împreună, eu şi soţia mea.

Klaus Iohannis, în cartea sa, „Pas cu pas“

C-aşa-i în tenis

În acea dimineaţă, Iohannis şi-a început programul zilnic la tenis. Marius Vecerdea, finul şi instructorul fostului edil al Sibiului, povesteşte că partenerul său ocazional are două obiective, când intră în teren: să acopere spaţiile şi să returneze în forţă şi coerent. Ziua de 16 noiembrie începea la tenis, aşa cum începuse şi cea din 2 noiembrie, de la primul tur al scrutinului.

De la tenis, Iohannis a plecat direct spre casă, unde a petrecut primele ore ale zilei cu soţia sa, Carmen. Rolul „primei-doamne“ în politica românească a fost, de-a lungul timpului, unul ciudat, oscilând între unul „decorativ“ – vezi cazurile „doamna Nina“ şi Maria Băsescu – sau pur şi simplu inexistent, ca în perioada Constantinescu. Relaţia lui Klaus Iohannis cu soţia sa, cel puţin partea vizibilă, cea pe care ne este permis să o vedem, este organizată pe aceeaşi structură bazată pe reguli clare.

Primul moment în care Carmen Iohannis a apărut ca personaj de sine stătător în campania electorală se întâmpla în faţa Primăriei din Sibiu. Iohannis a ieşit, aplaudat de un grup de oameni aflaţi în faţa clădirii. S-a îndreptat către cinci persoane ce păreau să-l aştepte. A dat mâna cu fiecare, zâmbind. Ultima persoană, o femeie, a strâns mâna actualului preşedinte, oferindu-i, la final, şi obrazul pentru un sărut oficial. Acea femeie era Carmen, soţia sa.

Viaţa în cuplu

Povestea de dragoste dintre Klaus şi Carmen Iohannis are o anumită dulceaţă şi blândeţe necaracteristice modului în care românii privesc astfel de evenimente. Prima apariţie a soţiei sale în cartea „Pas cu pas“ are loc după o discuţie cel puţin improbabilă, despre cărţi. Iohannis povesteşte ce cititor avid era în tinereţe şi în studenţie şi cum a reuşit să-şi pună la punct o „bibliotecă de oameni normali“, una „rezonabilă, cu câteva sute de cărţi“. După care, actualul preşedinte continuă: „Mi-a plăcut să am cărţile mele. La ardeleni este o vorbă: «E bine să ai lucrul tău!». Dar acum le am amestecate cu ale soţiei. Acum «lucrul meu» se referă la lucrul familiei mele“.

O altă apariţie a soţiei are loc într-un context la fel de sec. Faceţi acest exerciţiu. Gândiţi-vă că vă scrieţi autobiografia şi un capitol al acesteia aţi vrea să fie despre marea iubirea a vieţii dumneavoastră. Câte pagini aţi dedica acestui episod? Ei bine, Iohannis îl epuizează în câteva rânduri. „Dacă se întâlnesc doi oameni care se plac şi se înţeleg, restul devine irelevant. Este foarte uşor ca doi oameni tineri să se placă şi să se îndrăgostească şi asta mi s-a întâmplat şi mie cu soţia mea“, scrie el.

Nici nu fumez, deşi la un moment dat fumam mult, ca un turc, după cum se spune. Fumam uneori şi câte două pachete de ţigări pe zi. Dar m-am lăsat, acum vreo 15 ani, şi de atunci n-am mai pus ţigara pe gură. Este un lucru ştiut că nu suport nici măcar fumul de ţigară, iar colaboratorii mei iau acest lucru ca pe o regulă nenegociabilă. În schimb, îmi place să lucrez în grădină.

Klaus Iohannis, în cartea sa, „Pas cu pas“

Duminica, la biserică

Senzaţia este, de fapt, că oamenii din spatele acestor cuvinte şi expresii, desprinse parcă dintr-un tratat ştiinţific, scapă definiţiilor şi integrărilor la prima mână. Klaus Iohannis a recunoscut că unul dintre principalele motive pentru care a ales să rămână în România, odată cu deschiderea graniţelor, în 1990, a fost chiar soţia sa. Una dintre primele declaraţii de după victoria din alegeri a fost: „Abia aştept să-mi văd soţia“.

În dimineaţa zilei de 16 noiembrie, Klaus Iohannis a preferat să-şi petreacă timpul alături de soţie, aparent detaşat de vâltoarea din sediul de campanie. În timp ce primele rezultate apăreau pe ecranele din Bucureşti, Iohannis o însoţea pe Carmen la biserică, pentru slujba de duminică. Au mers împreună la biserica catolică din Piaţa Mare din Sibiu, luând parte, între orele 10.00 şi 11.00, la ceremonia religioasă.  

„A stat la locul lui, după aceea a plecat. A fost un semn foarte frumos pentru un politician, să ia parte la slujbă, chiar şi într-un moment aşa, de răscruce. Domnul Iohannis este membru la Parohia Evanghelică, dar o însoţeşte pe soţia lui, mai des, la Biserica Catolică, aflată în apropiere“, spune Kilian Dorr, prim-preot al Parohiei Evanghelice de Confesiune Augustină din Sibiu. Urma votul. Şi momentul în care Iohannis ieşea din „anonimatul“ vieţii private şi pătrundea sub lumina reflectoarelor.

Prima declaraţie şi marile speranţe: „Am şi emoţii, recunosc!“

Dimineaţa de 16 noiembrie 2014, Sibiu: soţii Iohannis se prezintă la vot, apoi merg spre casă, împreună, mână de mână FOTOGRAFII: MEDIAFAX

Klaus Iohannis se prezintă la vot, însoţit de partenera de viaţă, în jurul orei 11.00. Strada Spartacus din Sibiu, unde se află şcoala la care votează de ani de zile fostul edil al oraşului, este deja împânzită de jurnalişti, mulţi dintre ei străini, de care de transmisie dar şi de sibieni curioşi.

„Haideţi aici, lângă mine! E la mine pe listă“, îi spune, zâmbind, o doamnă între două vârste. Soţii Iohannis dau buletinele, votează, după care zâmbesc în faţa camerelelor câteva secunde, înainte să introducă în urne buletinele de vot.

Klaus Iohannis apare în faţa camerelor de filmat, pentru prima declaraţie oficială a zilei. „Astăzi am votat pentru o Românie a respectului, a prosperităţii, o Românie puternică! Am şi emoţii, recunosc! Sper să fie o zi frumoasă pentru toţi. Datele arată o prezenţă mai numeroasă şi am semnale că la foarte multe secţii din diaspora e foarte multă lume care abia aşteaptă să voteze, sper să nu se repete situaţia de duminica trecută, dar voi monitoriza cu mare atenţie. Am cele mai mari speranţe!“, spune Iohannis, pierzând din vedere, în emoţia momentului, că turul de scrutin anterior avusese loc, de fapt, în urmă cu două săptămâni.

Zâmbetul şi mâinile

Există înregistrări cu omul politic Klaus Iohannis, datând de la începutul anilor 2000. Timpul scurs de la începutul carierei sale administrative, ca primar al Sibiului, şi până la momentul declaraţiei din dimineaţa zilei de 16 noiembrie 2014 ne dezvăluie un Iohannis mult mai sigur pe sine discursiv.

În primele sale interviuri, impresia este cea a unei persoane pusă într-o situaţie ingrată. Iohannis, edilul, avea o problemă cu poziţia corpului, mai ales cu modul în care ar trebui să-şi folosească oratoric mâinile. În 2014, pare să fi ajuns la un compromis. Mâinile sale stau, în permanenţă, drepte, pe lângă corp, într-o poziţie aparent dificilă, dar pe care Iohannis o găseşte naturală, în ton cu modul său de a vorbi. Apoi, este zâmbetul. Mai ales în ultima perioadă a campaniei electorale din 2014, Iohannis a dezvoltat obişnuinţa de a zâmbi mult, mai ales la finalul frazelor pe care le consideră fundamentale în discursul său. Nu este un zâmbet natural, ci, mai degrabă, un semn de punctuaţie, o încheiere a frazei, un simbol pentru a inspira siguranţa de sine.

Acesta a fost Iohannis din dimineaţa acelei zile, de 16 noiembrie 2014, de la Sibiu. Zâmbitor şi cu mâinile întinse pe înălţimea corpului. Dând impresia unei amestecături de siguranţă de sine şi emoţii. Şi-a luat soţia de mână şi au plecat spre casă, înconjuraţi din toate părţile de camere de filmat. Aproape de mijlocul străzii, se mai opresc o dată, zâmbind. Încă o fotografie.

Plecarea spre necunoscut

La ora 13.00, cam pe când Iohannis pornise spre Bucureşti, primeşte prima veste de la Vasile Blaga, strategul campaniei, aflat în Capitală. Rezultatele exit-pollurilor erau de 52%, faţă de 48%, un uşor avantaj pentru Victor Ponta, dar semnalele erau bune. Prezenţa la vot se anunţa deja uriaşă, electoratul clasic al PSD se epuizase, în mare măsură, până la acea oră, urmau cei din spaţiul urban. La plecare, Iohannis trece prin Piaţa Mare, simbolul Sibiului, un spaţiu reconstruit din temelii în mandatele sale, considerat astăzi mândria oraşului.

În „Pas cu pas“, Iohannis îşi aminteşte o seară din 2 ianuarie 2007, când declara deschis Sibiul capitală europeană. „Sub o ploaie măruntă, care părea să nu atingă miile strânşi în piaţă, oamenii fredonau «Midnight Lady» şi dansau fericiţi. Era frig şi pe faţadele din Piaţa Mare se scurgeau valuri de lumină. Dacă m-ar întreba cineva cum îmi imaginez feeria, aş încerca să-i descriu acea seară: o baie de emoţii, Piaţa Mare inundată de oameni şi strălucind sub focuri de artificii. Un spaţiu pe care locuitorii îl simt al lor“. 

Contururile pieţei rămâneau în spate. La fel şi liniile oraşului.

(A contribuit Ramona Găină)

Victoria: „Dacă la episodul «Mihaela, dragostea mea!» exuberanţa era de 10, la Iohannis a fost undeva la 3“

Punctul culminant: Klaus Iohannis, mulţumindu-le românilor, la publicarea primelor exit-polluri oficiale FOTO: EDUARD ENEA

„Când am ştiut că voi candida la Preşedinţie, mi-am sunat părinţii şi sora, în Germania. I-am sunat pur şi simplu şi le-am dat vestea. Nu a fost o surpriză nemaipomenită, fiindcă ei urmăresc ştirile de aici, în special pe internet sau prin ziarele trimise de noi. Au ştiut cam în ce direcţie merg lucrurile. Sfaturi legate de alegeri nu îmi dau; în rest, ca orice om normal, dacă primesc un sfat bun, îl urmez“, scrie Iohannis, în „Pas cu pas“.

Aşa, cu aceste cuvinte, de o banalitate dezarmantă, îşi prezenta actualul preşedinte probabil cea mai importantă decizie din viaţă şi reacţia familiei la auzul veştii. În general, atunci când revine la momentul anunţării candidaturii sale, Iohannis pare complet detaşat şi liniştit, fără a da senzaţia vreunei presiuni ieşite din comun. Când descrie momentul desemnării sale drept candidat, Iohannis insistă pe aspecte meteorologice („era una din cele mai fierbinţi zile din vara lui 2014, una din acele zile în care e totuna dacă te afli într-un oraş de la tropice sau în Capitala României“) sau pe mici detalii de atmosferă („venise momentul în care uşile trebuiau să se închidă“).

Această senzaţie stranie, de calm absolut, într-o mare de agitaţie naţională, se regăseşte şi în programul lui
Klaus Iohannis din Bucureşti, în 16 noiembrie. Deşi se afla în centrul atenţiei, extrem de puţine persoane pot afirma că au fost în preajma sa, ba chiar că au reuşit să schimbe câteva cuvinte cu el. Nu şi-a dezvăluit nicio secundă vreun sentiment, în afară de cel de linişte, nefiind euforic nici măcar în momentul în care victoria era evidentă. A ţinut legătura cu colaboratorii prin SMS, chiar şi atunci când se aflau în aceeaşi clădire, dar la etaje diferite.

„Nu avea discurs de înfrângere“

În după-amiaza zilei de 16 noiembrie 2014, Klaus Iohannis a sosit în Bucureşti la sediul din Kiseleff. Una dintre puţinele persoane care l-au întâmpinat a fost Eduard Hellvig, om-cheie  în campania electorală. „M-am întâlnit cu dânsul scurt, dar pe tot parcursul zilei am schimbat mesaje. Îl ţineam la curent cu sondajele, însă nici când i-am spus că stăm bine nu s-a bucurat. A fost optimist, dar foarte moderat“, povesteşte Hellvig.

Iohannis pleacă la sediul de partid din Aleea Modrogan, unde liderii partidului intrau în videoconferinţe cu oamenii din teritoriu. „Domnul Iohannis a intrat de două ori în audioconferinţă şi le-a spus oamenilor că vom câştiga. Era optimist, dar nu deborda“, povesteşte un membru al PNL.

După ora 17.00, revine la sediul din Kiseleff, când datele deveneau deja evidente. Ponta mai avea un mic avans, dar valul de votanţi pro-Iohannis abia începea să-şi facă efectul. „L-am găsit la partid cu zâmbetul pe buze. Dar a fost un optimism moderat, ca să spun aşa. N-a fost deloc curios să vadă rezultatele parţiale ale exit-pollurilor care veneau la partid. Pot să vă spun că nu avea pregătit un discurs pentru înfrângere. A ascultat rezultatele, s-a bucurat, apoi a plecat la domnul Blaga, în Modrogan“, spune Alina Gorghiu, actualul preşedinte PNL.

Semnul: oameni necunoscuţi

Discursul victorios a început să fie pregătit în jurul orei 20.00, când lucrurile deveniseră evidente. „Am stabilit să le mulţumim celor care au votat, celor din diaspora, dar mai ales oamenilor din secţiile de votare, pentru că era foarte important să fie atenţi la numărătoarea voturilor“, povesteşte Eduard Hellvig.

Între timp, sediul PNL din Kiseleff începe să se umple de oameni, majoritatea necunoscuţi. „Atunci ne-am dat şi noi seama că vom câştiga, pentru că aveam biroul separat de ceilalţi şi nu ştiam cum stăm. În schimb, auzeam cum se adună oameni, mulţi oameni. Până atunci, mai ales între tururi, prin sediul PNL părea că bate vântul de gol ce era“, povesteşte Radu Negulescu.

De oamenii care invadau sediul la ora 20.00 îşi aduce aminte şi Mihai Răzvan Ungureanu, care abia se întorsese în Bucureşti, de la secţiile de votare din Moldova. „Când am ajuns, am intrat în cabinet şi am discutat pe chestiuni legate de vot, ce s-a întâmplat în ziua aceea. Seara, sala în care se afla televizorul ce urma să transmită rezultatele exit-pollurilor s-a umplut de lume. Prea puţini oameni cunoscuţi sau pe care să-i fi văzut în campanie. Erau atât de mulţi, încât, la un moment dat, domnul Blaga, doamna Săftoiu şi cu mine a trebuit să ne retragem într-o bucătărioară pentru a bea o cafea. Nu mai era loc în sală. Când ne-am întors de la cafea, n-am mai încăput în sala aceea. Domnul Blaga a reuşit, a intrat. Doamna Săftoiu şi cu mine am rămas în pragul uşii. Ba, au fost câţiva care au spus:  «Închideţi uşa, e curent!»“, povesteşte MRU.

Discursul victorios

Cu câteva minute înainte de ora 21.00, Klaus Iohannis zâmbea. Ştia că victoria era a sa. „Era foarte calm şi aşezat. Zâmbea, dar n-am vorbit despre victorie. În schimb, se râdea, se mai făceau şi glume“, povesteşte Mihai Răzvan Ungureanu. Acesta îşi aduce aminte de apariţia lui Andrei Chiliman, primarul sectorului 1 al Capitalei, care i-a spus lui Iohannis: „Sectorul 1: 70%!“. „Iohannis a zâmbit şi i-a spus: „Gut, Meister...“, îşi aminteşte MRU.

La ora 21.00, un Klaus Iohannis evident încântat apărea la televizor pentru a comenta rezultatelor exit-poll-urilor. „Dragi români, aţi fost nişte eroi astăzi! Votul a decurs fenomenal, cu o prezenţă masivă la vot. Vă mulţumesc că aţi ieşit să votaţi preşedintele României. Un gând special şi respect pentru cei ce au votat în străinătate cu toate că au fost nevoiţi să aştepte multe ore. Este o zi specială după 25 de ani de la Revoluţia Română: oamenii au ieşit pentru a lupta pentru dreptul la vot. Miza de astăzi a fost dreptul la vot. Solicit Guvernului, acum în ceasul al doisprezecelea, să prelungească votarea în diaspora, un minim respect pentru românii ce vor să-şi dea votul“, declara Iohannis.

După ieşirea din lumina reflectoarelor, mai stă câteva minute în birou, alături de liderii PNL. „Să nu vi-l imaginaţi exuberant. Să spunem aşa: dacă la episodul «Mihaela, dragostea mea!» exuberanţa lui Geoană era de 10, pe o scară de la 1 la 10, la Iohannis, în seara aceea, a fost undeva la 3. Era încărcat de gândul responsabilităţii. S-a bucurat foarte sincer de victorie şi de vederea bucuriei noastre“, povesteşte MRU.

Iohannis coboară în biroul celor care se ocupaseră de campania sa de pe Facebook. „Ne-a mulţumit şi a făcut poze cu toată lumea. Vă daţi seama, eram şocaţi, coborâse ditamai preşedintele la muncitori, pentru că noi asta făceam, păream nesemnificativi faţă de restul oamenilor de acolo“, spune Radu Negulescu. După câteva minute, Iohannis părăsea sediul din Kiseleff, ducându-se la cel din Aleea Modrogan, unde apăreau rezultatele paralele. Avea nevoie de confirmarea finală a victoriei.

Final: Un om, în mulţime, zâmbind

Noul preşedinte al României, bucurându-se printre susţinătorii adunaţi în stradă FOTO: ADEVĂRUL

În jurul orei 22.00, Klaus Iohannis ajunge la sediul PNL din Aleea Modrogan. Este primit de Vasile Blaga, desemnat să se ocupe de numărătoarea paralelă a partidului. În paralel, liderii PNL vorbesc şi despre mulţimile adunate în centrul Capitalei, pentru a sărbători victoria lui Iohannis: „Croiam deja mesajele politice, pentru demisia premierului, demisia ministrului de Externe etc. Dar am vorbit despre cum să comunicăm cu oamenii, cum să reacţionăm pentru a nu crea violenţă“, povesteşte Mihai Răzvan Ungureanu.

„A plecat acasă. Asta a fost“

Iohannis nu stă foarte mult în Modrogan. Se urcă în maşină, alături de Eduard Hellvig, decişi să revină la sediul din Kiseleff. Pe drum, un telefon primit îi schimbă complet programul. „Eram în maşină, eu şi domnul Iohannis, când l-a sunat domnul Ponta să-l felicite pentru victorie. A fost un dialog foarte civilizat, elegant, care a durat cam un minut, un minut şi jumătate. După ce a închis, domnul Iohannis a spus: «Mergem la Universitate, să le mulţumim oamenilor!»“, îşi aminteşte Hellvig.

La ora 2.00, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 2014, la sediul din Kiseleff al PNL se desfăcea şampania. Victoria fusese dovedită şi de rezultatele numărătorii paralele a partidului. Klaus Iohannis îl înfrângea, cu peste 1 milion de voturi, pe Victor Ponta, în ceea ce avea să fie numit, începând cu a doua zi, o „lecţie a electoratului“.

Deşi câştigător, Iohannis nu se manifesta cu nimic diferit faţă de momentul în care apăruse în faţa camerelor de filmat, în acea dimineaţă, spunând că are emoţii şi speranţe. „Eram cu toţii acolo, venise şi domnul Blaga cu echipa PDL. Aveam rezultatele finale ale numărătorii noastre. Am ciocnit un pahar de şampanie, am discutat puţin. Nu a durat mult. Pe la ora 2.30, domnul Iohannis a plecat acasă. Asta a fost“, îşi aminteşte Eduard Hellvig.

Ceva se schimbase, totuşi. Sau ar fi trebuit să se schimbe. La acea oră târzie din noapte, Iohannis se întorsese din Piaţa Universităţii, din mijlocul oamenilor euforici. Comparaţi băile de mulţime de după câştigarea alegerilor de către Traian Băsescu, în 2004, şi Klaus Iohannis, în 2014. Băsescu se bălăcea, Iohannis parcă atingea apa cu vârful picioarelor, să verifice dacă nu este prea rece.

Iohannis şi Piaţa

Privindu-l pe Iohannis în centrul mulţimii din Piaţa Universităţii, cu mii de oameni dornici să ajungă lângă el, să-l atingă, să-l felicite, nu poţi evita senzaţia unei nepotriviri. Zâmbind constant, cu aceeaşi mimică, impasibil parcă la glumele care se strigă în jurul său („Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse!“), Iohannis pare teleportat într-un loc în care îşi doreşte să fie, dar unde nu se simte tocmai stăpân pe reguli.

Este greu de intuit ce simţea Klaus Iohannis în acele momente. Să fi fost aceeaşi stare de „feerie“, pe care o avea la Sibiu, în 2007, după vederea oamenilor care se bucurau la unison, mândri de ceea ce aveau în comun? Să fi simţit aceeaşi „baie de emoţii“, să fi putut delimita acelaşi „spaţiu comun“ al celor prezenţi? Privindu-l, zâmbind şi uşor stângaci, pare să fie un geometru, uimit de modul în care miile de linii şi puncte din faţa privirii sale se combină într-o construcţie numai de el văzută.

(A contribuit Sebastian Zachmann)