Vizita lui Klaus Iohannis în Egipt nu era o necesitate. Putea fi amânată, iar gazdele ar fi înţeles că situaţia internă o cerea. Preşedintele a ales, însă, s-o facă şi, de parcă asta nu era suficient, a mai avut şi nefericita idee de a îmbrăca haine de turist, ca să meargă la Piramide. Greu poate fi imaginat un gest mai nepotrivit! Nu e singura gafă. De când a început criza, K. Iohannis a făcut o altă vizită ce suporta şi ea amânare – în Elveţia –, a trecut Oceanul, ca să ajungă la ONU, deşi putea foarte bine, cum fac mulţi şefi de stat sau de guvern, să-i delege ministrului de externe sarcina de a citi discursurile plicticoase pregătite de MAE, iar reuniunile în format european, în loc să le scurteze cât putea de multe, le-a lungit la maxim. 

Chemarea la negocieri a partidelor la cinci zile după ce picase guvernul e o altă greşeală. Nu doar Iohannis a irosit timp preţios. A făcut-o şi Dacian Cioloş, care a ţinut să meargă în faţa camerelor, deşi ştia foarte bine că nu va obţine nici o treime din voturile de care avea nevoie. Generalul Ciucă repetă aceeaşi greşeală. Ajungi să crezi că singura lor raţiune politică de a fi e aceea de a întârzia cât mai mult pe prima pagină a gazetelor şi pe „burtierele” televiziunilor. 

Luaţi în calcul şi amânarea votării moţiunii de cenzură, ca şi tragerile de timp motivate de ţinerea congreselor de partid şi veţi avea imaginea unui anumit stil politic. Unul apropiat de gestul pe care-l fac de multe ori fotbaliştii din zilele noastre: în ultimele minute de joc, irosesc timpul, fie lungindu-se pe teren, fie izolându-se în colţul terenului şi îmbrâncindu-se cu adversarii, în loc să se confrunte cu ei. 

Atunci când a venit în România, Carol I a observat că supuşii săi detestau punctualitatea: la Crăciun, le făcea, de aceea, cadou ceasuri. Cred că şi politicienii de azi ar avea nevoie de câte unul, ca să îşi aducă aminte că timpul e preţios. Şi că e al nostru, nu al lor.