Prima încriminare majoră vizează instituţia prezidenţială actuală. 

Cu 32 de ani în urmă preşedintele era puternic, ulterior succesorii săi fiind, în concepţia negativiştilor, simple umbre care au trecut pe la Palatul Cotroceni. 

Aşa să fie? 

Întâiul prezident postdecembrist a reuşit, cu echipa sa, invitarea României în cea mai puternică alianţă politico-militară a lumii, respectiv NATO. 

Succesorul său a reprezentat puterea democraţiei româneşti, atâta cât se înfiripase aceasta, de a asigura alternanţa opoziţiei la putere. 

Cel care i-a urmat a consolidat Parteneriatul Strategic cu SUA. 

Iar actualul preşedinte - căruia i se pot reproşa altfel multe opţiuni dezavuate de cei ce nu erau în guvernul său, nici în partidul lui - a reuşit totuşi menţinerea echilibrului la nivel înalt, aspect important într-o vreme când la puţină depărtare de România se mai schimbă graniţe, cândva garantate de mari puteri nucleare. 

Altfel avem parte de ceea ce alţii numesc lucruri trăznite. 

În lipsa altor soluţii eficiente, de a mări simpatizanţii propriei formaţiuni politice, un diplomat cu aspiraţii iniţiale prezidenţiale, a repus în arena publică, în contextul unor posibile viitoare modificări ale Constituţiei României, ipoteza revenirii la monarhie.

 Aşa, ca o poveste de iarnă, spusă de un bunic hâtru, la gura sobei, unor nepoţi obişnuiţi să se informeze nu de pe micul ecran, ci de pe telefonul mobil, semn al adaptării rapide la provocările convieţuirii volens-nolens, în satul global. 

Ca orice poveste a rămas cu titlu de inventar, în insectarul celui care altfel avea o foarte bună imagine publică, deşi a riscat preluarea partiduleţului celui mai conflictual preşedinte post-decembrist. 

Mai nou, chiar într-una din zilele trecute, un personaj din lumea universitară, fiind invitat pe micul ecran, ca să îşi argumenteze opinia privind situaţia geopolitică din zona Mării Negre, deplângea, în termeni uluitori, starea actuală a României.

Ţara sa fiind locul unde, afirma el cu o convingere demnă de o cauză mai bună, preşedintele este supus unor terţi din străinătate şi nu este deloc comandantul armatei, cum prevede litera Constituţiei, iar comanda Forţelor Armate Române este în altă parte, nu la Bucureşti. 

Care armată nici nu prea mai există, în iluzia universitarului dominat de un pesimism generat şi de o manie a grandorii, pe care nu şi-o putea menţine sub control. 

Dar controla perfect argumentele sale că Federaţia Rusă ne vrea binele!

Iar cei care conduceau România, în anul 2003, ar fi trebuit să accepte propunerea preşedintelui Vladimir Putin, de a renunţa la NATO, în schimburi unor avantaje economice aparte! 

Deci, în 2002, la Summitul de la Praga, România era invitată să intre în Alianţa Nord-Atlantică, dar anul următor ar fi trebuit ca preşedintele de atunci al ţării să accepte oferta omologului de la Kremlin - dacă o fi fost reală!!! 

Atâta rupere de realitatea geopolitică europeană nu am mai văzut de multă vreme. 

Deci, când Stalin a decis ruperea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, de Patria Mamă, ne-a vrut binele şi noi, nerecunoscători, am uitat asta?... 

Sigur că în vara anului 1968, efectivele armatei naţionale erau de şase ori mai mari, decât cele actuale, dar mulţi purtători de uniforme militare erau atunci tineri încorporaţi în baza obligativităţii serviciului militar, pe când azi avem profesionişti ai armelor veniţi din proprie iniţiativă acolo unde flutură liber şi este apărat profesionist Tricolorul României. 

Atunci, reamintea universitarul, erau Gărzile Patriotice, un sistem articulat de menţinere a instruirii militare minimale a rezerviştilor, astăzi ce mai avem? 

Acum, cei 65.000 de conaţionali care alcătuiesc personalul activ al Armatei României pot fi sprijiniţi de peste 50.000 de concetăţeni care nu numai că au făcut armata, dar mai au vârsta, deprinderile şi experienţele utile unei defensive complexe, moderne, deloc neglijabile, într-o ipotetică situaţie de criză internaţională. 

Mai funcţionează, din iniţiativa actualului premier, din vremea când conducea Statul Major al Apărării, regimentele pentru operaţiuni speciale, cu profesionişti extrem de bine instruiţi, pentru confruntări ce nu pot fi în viitor excluse, cu un echipament şi o tehnică de luptă comparabile cu acelea ale aliaţilor americani. 

Vorbim de calitate, nu de cantitate - cea regretată de universitarul încremenit cu judecăţile în epoca apusă în decembrie 1989. 

Cândva, un oficial al Pentagonului întreba pe un interlocutor român avizat, de ce ar fi nevoie, în Dobrogea de un Corp al Infanteriei Marine Române? 

Va fi dislocat undeva? 

Corpul expediţionar amintit nu a fost înfiinţat, dar batalionul de infanterie marină din Dobrogea, a devenit regimentul de puşcaşi marini cu efective sporite, instrucţie de excepţie şi misiuni realiste de apărare a punctelor cheie de pe litoralul românesc. 

Ceea ce a depins de decizia factorului militar s-a făcut.

Dar clasa politică mioritică a rămas evident datoare apărătorilor profesionişti ai României de azi şi de mâine, cu  avioane noi de luptă, pentru Forţele Aeriene Române, cu nave performante pentru Forţele Navale Române, cu tehnică de luptă suplimentară, pe măsura surprizelor strategice la care ar trebui să facă faţă Forţele Terestre Române. 

Nu mai este preşedintele României comandantul armatei? 

Interogaţia aceasta - generată de răutatea universitarului amintit - este rodul ignorării unui adevăr de necontestat. 

Preşedinţia ţării fiind instituţional conştientă atât de complicaţiile crizei epidemiologice interne, cât şi de repetatele ameninţări cu recursul la manu militari, pentru tranşarea dură a problemelor apărute în relaţia fostelor republici sovietice, rusă şi ucraineană, a optat, respectând mecanismele constituţionale, pentru un administrator de sorginte militară, în fruntea executivului de la Bucureşti. 

Şi după cum s-a văzut, acesta nu ezită să ia măsuri adecvate, rapide, pentru sprijinirea inclusiv a cetăţenilor români aflaţi în dificultate, pe continentul african. 

Nu numai că s-a păstrat comanda armatei ţării la Bucureşti, dar au fost create şi comandamente multinaţionale, pe teritoriul românesc, unde activează militari aliaţi, sub comanda unor profesionişti în uniforma Forţelor Armate Române.

Profesionişti militari ale căror cariere sunt marcate de stagii la diferite eşaloane, de studii peste hotare, la prestigioase universităţi şi colegii militare din SUA, Anglia, Franţa şi Germania, precum şi de experienţe în comandamente multinaţionale care au avut şi au misiunea supervizării unor teatre de război deloc mimate. 

Cui foloseşte denigrarea forţei militare a ţării, taman când 1 Decembrie reaminteşte românilor cât de imbatabili pot fi, pe toate planurile, dacă unitatea de acţiune, nu dihonia la nivel naţional, le ghidează opţiunile viitoare? 

A nu se uita. 

Invitarea primului batalion românesc în Afganistan, de către Comandamentul Suprem al Forţelor Aliate, de la Mons, nu a fost rodul cerşitului la Înalta Poartă de azi, cum insinuează primitivi încremeniţi în propria tinereţe, ci dorinţa aliaţilor de a da o şansă României de a fi ceea ce merită - egala statelor cu aceleaşi aspiraţii pentru libertate, democraţie şi acţiune comună pentru pace şi stabilitate internaţională. 

În Germania, Bundeswehrul are o academie de comunicare, unde periodic sunt invitaţi foşti generali şi ofiţeri din desfiinţata armată a Republicii Democrate Germane, europeni cu mentalităţi comparabile cu acelea ale universitarului care s-a dat în stambă, pe micul ecran, la Bucureşti. 

Acolo, nostalgicii RDG sunt informaţi periodic, de diferiţi invitaţi, autohtoni sau de peste hotare, cu mutaţiile de pe scena geopolitică europeană. 

Chiar dacă nu agreează dinamici pe care le resping cu o vehemenţă tipică regimului apus în landurile germane estice, cel puţin sunt informaţi asupra unor mutaţii obiective, cu date realiste. 

Poate nu ar strica găsirea unei modalităţi inteligente de a asigura şi pentru negativiştii autohtoni, patrioţii de serviciu de stil vechi, un flux de invitaţi, cu un bombardament informaţional adecvat şi o capacitate de dialog cu cei care deplâng, nu numai în mediul universitar, starea actuală a ţării. 

Acolo unde sunt confirmări ale diminuării măsurilor pentru sprijinirea interesului naţional, pe plan economic, social, cultural, vinovaţii nu trebuie căutaţi aiurea, peste hotare.

Vinovaţii au fost şi sunt în birourile oficiale, unde au poposit, vremelnic, conaţionali nedemni de posturile în care au fost numiţi. 

Adevăratul inamic este nostalgia după vremuri azi abil înfrumuseţate, dar care, la momentul trăirii lor au lăsat amintiri triste pentru românii simpli.

Aceştia fiind europeni demni, care înţeleg multe metamorfoze, dar au dreptul de a nu mai fi minţiţi de nălucile trecutului definitiv apus.