Căci în spatele splendorilor se afla mizeria absolută; păduchi ce mişunau liberi sub peruci; şi, mai presus de toate, odioase mirosuri ce încercau a fi mascate sub parfumuri dintre cele mai fine.

Ce legătură poate să fie între România lui februarie 2018, măcinată de instabilităţi politice şi scandaluri ce l-ar fi făcut pe dragul nostru Caragiale, un dramaturg milionar în euro, şi mizeria mascată sub fir de aur dintr-o Franţă de secol 17? Ei bine, imagimea putreziciunii care se ascunde sub o estetică aparent corectă, chiar minunată, îmi pare un laitmotiv ce însoţeşte societatea românească, în fiecare aspect al existenţei ei: de la instituţii, la administraţie, la viaţa cotidiană, educaţie, sănătate, şi, cu precădere, reprezentarea politică în plan intern şi, mai ales, extern.

Întocmai ca stimabilii nobili ai Curţii franceze, am impresia că ne-am obişnuit cu duhoarea, ceea ce poate fi liniştor pentru simţul nostru olfactiv, însă absolut distructiv pentru speranţa ca într-o zi să ne curăţăm de ea.

Eşti intrigat, stimate cititor, şi, de aceea, pentru curiozitatea de a fi ajuns până aici îţi voi dezvălui sursa neliniştilor mele. Mi-e teamă, dragă cititorule, că polarizarea societăţii în care trăim clasează lucrurile în alb şi negru, în numele unui bine suprem sau al răului mai mic, ignorându-se detaliile atât de necesare consolidării unui stat democratic cu valori unanim acceptate pe continentul nostru. Recitind această frază, realizez cât de mult şi-au pierdut din substanţă aceste cuvinte, ce odinioară însemnau speranţa cea mai de preţ pentru ţara noastră şi locuitorii ei.

Presupui la fel de bine ca şi mine că multe dintre scandalurile care implică instituţii cheie din arhitectura administrativă a statului nostru sunt instrumentalizate în războaiele politice ce ne tot pustiesc ţara de vreo 28 de ani. Am zărit un armistiţiu, în pragul aderării la structurile euro-atlantice, care părea să fie Crăciunul mult-aşteptat de naţiunea română şi, în mod, surprinzător şi de liderii ei, mulţi foşti loialişti ai steagului roşu, convertiţi în numele zeului suprem al puterii şi banilor.

Observ tactici ofensive şi defensive, în care nicio parte nu abordează transparenţa şi curajul de a-şi asuma în faţa publicului român mizeria de sub preş. Căci mă întreb, onorabile cititor, de unde atât de mult noroi folosit ca muniţie, din toate părţile? Se mai fabrică, e drept şi acest lucru. În mod sigur, se umflă înainte de a fi lansat. Însă fiecare scandal dezvăluie câte uscăciuni se află încă în fiecare instituţie a statului nostru. Cum vom putea să ajungem la nivelul de evoluţie în care administraţia ţării noastre şi toate ramurile ei să devină măcar în parte eficiente, dacă nu vom asista niciodată la o radicală şi, posibil, dureroasă curăţare a rănii produse de corupţia endemică şi puroiul ascuns sub un leocoplast ieftin?

Nu putem să refuzăm să ne ocupă de toate acele detalii mai mici, uneori subterane, care, însă, sunt răni ce trebuie vindecate, odată cu acelea ce ni se par (şi poate chiar sunt) ameninţări directe la adresa democraţiei şi libertăţii noastre.

Bunăoară, m-aş fi aşteptat ca imediat după apariţia scandalului traficului de fiinţe umane (n.r. reţeaua de prostituţie condusă de chinezi în urmă cu 14 ani) şi implicarea unui ofiţer SRI, şeful acestui serviciu să asigure populaţia de o transparentă şi clară anchetă internă, pentru a elimina posibilele erori; dar mai ales pentru ca cetăţenii români să nu le lase pradă manipulărilor celor ce au interesul discreditării întregii activităţi a serviciului român de informaţii. Aceeaşi pretenţie de cetăţean european învăţat că şi înalţii funcţionari sunt tot pe statul de plată al poporului român am şi de la şefii celorlalte instituţii ce sunt atinşi de acest scandal sau altele similare.

Observ că fiecare comunicare publică a instituţiilor româneşti, de la ministere, precum cel de externe sau altele, la serviciile de informaţii sau de protecţie, vine întotdeauna cu întârziere, într-un limbaj de lemn probabil desprins din manualele de cadre ceauşiste, rostită de feţe placide, incapabile să convingă, cel mai probabil pentru că ele însele cunosc impostura cuvintelor pe care le rostesc.

Îmi doresc lideri de instituţii care să aibă curajul şi determinarea să curăţe uscăciunile, prin asumarea unor nereguli – de care cel mai probabil nu se fac vinovaţi dar pe care au obligaţia de a le gestiona. Nu văd cum altfel am putea progresa.

În mod evident, deplâng starea jalnică în care Parlamentul, prin majoritatea aflată la conducere, "administrează" România, fiind fără doar şi poate un dezastru, nu numai comunicaţional, dar şi o reală ameninţare la preţioasa noastră democraţie, pe care ne-o dorim cu toţii cât mai…longevivă.

A reuşi să avansăm pe drumul unui stat în care cetăţenii se bucură de bunăstare şi protecţie socială şi civilă nu se poate realiza decât ducând o luptă pe mai multe fronturi, inclusiv pe cele care par minore în comparaţie cu mizele mari, precum menţinerea unui stat de drept şi a independenţei justiţiei. Da, trebuie să avem curajul de a nu ne lăsa păcăliţi că trebuie să renunţăm la lucruri fundamentale, pentru un bine suprem. În fond, acesta este apanajul fiecărei dictaturi.  

Voi încheia printr-o frază deosebit de sugestivă pentru situaţia dată, pe care ţi-o ofer, dragă cititorule, drept semnal de alarmă. În Turcia, unde politica de zi cu zi este nesăbuită, de fiecare dată când sistemul se află într-o situaţie dificilă, democraţia este primul lucru tăiat şi sacrificat într-un act de autotomie”. Elif Shafak, Cele trei fiice ale Evei