Indiferent de tabăra politică pe care o simpatizezi în România, nu poţi să nu observi măcar trei lucruri: o degradare a discursului public ca ton şi ca limbaj, o lipsă de viziune cu privire la direcţia în care mergem, şi o spectaculoasă lipsă de ambiţie ca proiecte şi implementare; dincolo de clamarea de idei sau proiecte grandioase, orice aproape întârzie sau e implementat relativ prost sau devine sursa de scandal.

Realismul face pentru analist imposibil de neremarcat că Centenarul e, dincolo de bucuria şi mândria de a fi români, un exerciţiu simbolic ratat din cauza atmosferei din ţară, a lipsei de preocupare pentru imagine şi influenţă externă şi a lipsei unor proiecte şi viziuni majore, pe măsura unui an istoric. Din păcate, până şi proiectul major al Catedralei abia dacă va fi finalizat în termen, deşi e început din 2011, şi periodic mai aflăm că a mai cotizat vreun primar preacredincios, bucuros apoi să afle populaţia de fapta sa. O veste bună însă există: Preşedinţia română a UE va ieşi mai bine decât pare acum căci diplomaţii români, ca de altfel, în ciuda prejudecăţii convenţionale, şi destui funcţionari din ministere, chiar au lucrat mult în ultimele luni şi vor continua să o facă până la 1 iulie 2019. Singurul risc major e neînţelegerea mecanismelor de putere europene: Polonia şi Ungaria îşi permit un război cu Bruxellesul pentru că stau şi spate în spate şi au şi echipe de oameni competenţi şi ideologizaţi în formatele de conducere. Poate să nu îţi placă de acţiunile sau ideile lor, dar sunt bine pregătiţi. Ungaria nu prea are ce sărbători tura aceasta de centenar, dar Polonia are un proiect interesant 100x100, care lipseşte la Bucureşti, lucru nesurprinzător la cât de repede sunt schimbaţi miniştrii. Dacă aşa face o majoritate parlamentară stabilă, e interesant cum arată una instabilă: probabil, ministrul şi săptămâna/luna.

Problema nu e să vrei, sunt sigur de bunele intenţii ale Bucureştiului la capitolul dorinţă de afirmare europeană şi nu numai, ci să ştii cum să obţii ceva şi să aliniezi vorbele cu acţiunile.

Există nu doar luminiţa de la capătul tunelului, ci ditamai soarele. Şi da, tunelul se termină, călătorim însă cu viteza CFR în timp ce Marocul tocmai a dat în funcţiune TGV. Cum ar spune unii, noi suntem un leagăn milenar al culturii, nu o ţară africană, sic. Acest articol-pilot nu este unul destinat resemnării frustrării sau plângerii. Dimpotrivă. E menit a porni de la realitatea care nu poate fi neglijată şi de a construi pe ea, cu materialul clientului. Împreună, fără ca acest cuvânt să fie vreo reclamă la vreun om, partid sau mişcare. Se întâmplă şi foarte lucruri bune în România, atât în plan local, cât şi în plan central, acolo unde există posibilitate de afirmare, competiţie, merit. Încep să decoleze oraşe şi regiuni inclusiv ca infrastructură sau proiecte comune. Din ce în ce mai mulţi antreprenori îşi dau seama că trebuie să se mişte în plan extern şi să devină mai competitivi. O parte din ei au planuri şi proiecte de expansiune regională, de la Banca Transilvania şi Grampet la Transgaz, dovadă că până şi companiile de stat înţeleg geopolitică şi profitabilitate.

Din ce în ce mai mulţi români călătoresc şi iau notiţe şi apoi implementează acasă, dincolo de comparaţia frustrantă deseori pe Facebook „vreau o ţară că afară“. Recent, am văzut la un prieten pe Facebook că s-a lansat un Centru de excelenţă pentru Comerţ Exterior. Designerii români sunt pe podiumuri cu la Blouse Roumaine, creativitatea românească continuâ să fie premiată. Cine a urmărit summitul celor 3 Mâri de la Bucureşti a remarcat statutul de partener pentru Camera de Comerţ şi Industrie a României. Important acum e că toţi factorii activi din politica, businessul şi zona civică din România să vorbească mai des unii cu alţii (şi clar, mai repede!), şi să se coordoneze mai bine pentru a face un „damage management“ de calitate post incredibilul zgomot politic şi instituţional din ultimii doi ani care ne-a adus la cote minime de respect, imagine şi influenţă în exterior în ciuda apetitului în creştere pentru acestea în interior. Problema nu e să vrei, sunt sigur de bunele intenţii ale Bucureştiului la capitolul dorinţă de afirmare europeană şi nu numai, ci să ştii cum să obţii ceva şi să aliniezi vorbele cu acţiunile, de preferinţă evitând degetele şi întinderea lor publică ca să nu fii totuşi privit de colegii de club ca liga C, ci măcar B.

Pentru românii care s-au săturat să se vaite şi să se uite, #RomâniaGlobală e o opţiune suportabilă şi chiar motivantă de viaţă şi plan de viitor apropiat.

Dacă tot suntem în „prag de final“ Centenar şi de debut Preşedinţie UE, avem nevoie de un proiect concret coagulant. Dacă nu ne putem pune de acord în interior, măcar pe exterior să încercăm. #RomâniaGlobală poate fi un asemenea proiect, şi e vorba de ceva mult peste ideea de PR sau brand de ţară. E vorba de substanţă şi stil, nu doar de prezentare. E vorba de un Snagov 2 cu destinaţie ţară de succes în plan regional, european, internaţional. Presupune un set constant de operaţiuni de imagine, influenţă şi întrajutorare între românii care înţeleg că România nu poate create sustenabil fără un rol „afară“. Pornind de la această constatare, e nevoie de ambiţie, mai puţină mândrie şi mai mult apetit pentru dialog, construcţie şi echipă.

România globală este şi expresia unei necesităţi competitive: nu ştii să te prezinţi şi să joci, nu reuşeşti să faci faţă concurenţei globale în creştere. #RomâniaGlobală e una ambiţioasă şi perfect compatibilă cu ideea de patriotism, nu însă şi cu pasiuni sau oportunisme populiste sau viziuni naţionaliste. Degeaba eşti cocoş dacă nu vezi în oglindă că ţi s-a lăsat creasta pe spate şi lumea te vede altă pasăre. Totodată, reiterez ideea unei gândiri format ecosistem, e nevoie de o „Coalition of the willing“ informală politică, economică şi de societate civilă (inclusiv zona academică şi media) pentru succes regional, european, global. Altfel, schimbarea nu e sustenabilă, căci nu presupune reforma mentalităţilor (aici trebuie acţionat în concert), capitalul uman se cultivă, se plasează şi se recuperează în timp.

Comentatorii sau invidia nu sunt o problemă, mereu vor exista. O invidie constructivă pe fundal de instinct competitiv e binevenită: uite unde a ajuns Costică, ia uite ce face Gina, ia să ajung şi eu. Ţările inteligente fac operaţiuni benigne de imagine şi influenţă, restul stau şi se uită şi se plâng de variante maligne. Pentru românii care s-au săturat să se vaite şi să se uite, #RomâniaGlobală e o opţiune suportabilă şi chiar motivantă de viaţă şi plan de viitor apropiat. Trăim vremuri tulburi, haideţi la pescuit. Conversaţia online continuă, cu #romaniaglobala ca hashtag, până la următorul episod, lunar.