PNL a simţit nevoia la sfârşitul săptămânii trecute să dea o replică congresului PSD, organizând o reuniune a conducerii lărgite. Unii au sus că replica a fost inutilă sau, în orice caz, insuficient de vizibilă ca să merite efortul. Anunţul că PNL îl va susţine pe Klaus Iohannis pentru un al doilea mandat nu ar fi fost atât de spectaculos încât să ocupe programele de ştiri şi să eclipseze congresul PSD.

Adevărul este că nu putem evalua acum impactul reuniunii, dar intenţia nu a fost greşită, căci fie şi o prezenţă mai puţin eclatantă cântăreşte mai mult decât o absenţă. În definitiv, PNL-ului nu i se pot reproşa multe lucruri în afara marelui reproş al absenţei totale. Probabil că unii dintre lideri se vor considera nedreptăţiţi, căci au tunat şi fulgerat contra politicii PSD în materie de justiţie, au iniţiat sesizări la CCR, au salutat manifestaţiile de protest, dar tema aceasta, aşa cum am obosit să repetăm de ani de zile, nu ţine loc de politici publice şi cu atât mai puţin de programe electorale. Şi ceea ce ar fi de remarcat cu ocazia recentei reuniuni este că Ludovic Orban pare să fi înţeles acest lucru, discursul său conţinând multe subiecte - de la administraţie la taxe, de la sănătate la educaţie şi transporturi, dar fără niciun accent pe tema justiţiei. E adevărat că el personal şi-a adus deja obolul de declaraţii favorabile faţă de politica DNA, încât va fi considerat că este în sfârşit liber să se dedice marilor preocupări ale societăţii.

În momentul de faţă nu dispunem de alt mesaj mai clar, mai consistent în afara discursului lui Ludovic Orban, care rămâne deocamdată singura noastră referinţă.

Este Ludovic Orban liderul necontestat al partidului, adică unul care să impună mesajul fără dificultăţi? Nu suntem siguri. Partidul pare încă lipsit de unitate şi el însuşi caută tonul, lăsând să se vadă ataşamente care îl aşază în conflict potenţial cu o bună parte a actualului partid. De exemplu, i-au scăpat, în cursul discursului de duminică, două aluzii la guvernarea Tăriceanu, când a fost ministru al Transporturilor şi pe care a prezentat-o ca pe o perioadă de referinţă, urmată de risipire şi abandonuri. „În 2008 le-am lăsat toată documentaţia” şi ei nu au mai făcut nimic, a spus Ludovic Orban, referindu-se la proiectele de infrastructură în transporturi. Dar cei care au urmat au fost, printre alţii, exact colegii săi din sală, militanţii PDL, ca să nu mai spunem că o parte dintre aceia cu care împărtăşise momentul său de vârf în politică se află astăzi în tabăra guvernamentală. Aceste mici accente personale, uşor de înţeles, nu favorizează însă coeziunea partidului, care a fost şi aşa constrâns prea mult să-şi înfrângă antipatiile. În fine, Ludovic Orban însuşi dă uneori impresia că nu are suficientă încredere în sine, din moment ce spune prea des că afirmă cutare sau cutare lucru cu riscul de a fi dezaprobat. Un lider nu are voie să-şi expună temerile sau, în mod ideal, nici nu le are. Prin urmare nu putem exclude posibilitatea ca în partid să se manifeste curente diferite care ar putea la un moment să-i conteste direcţia.

Cu toate acestea, în momentul de faţă nu dispunem de alt mesaj mai clar, mai consistent în afara discursului lui Ludovic Orban, care rămâne deocamdată singura noastră referinţă. Fără să intrăm în detalii, preşedintele PNL a căutat sa profileze partidul la dreapta, în exprimări categorice, dar limitându-se la accepţia economică a termenilor. A vituperat preferinţa PSD pentru ajutoare sociale, a promis să reducă drastic corpul funcţionarilor publici, concediind în prealabil pe toţi clienţii PSD, a vorbit apăsat despre valoarea competiţiei (”lumea e o competiţie în care cei puternici înving”), a lăudat iniţiativa în afaceri. A promis în esenţă să ducă politici favorabile populaţiei active şi celor care se pot distinge într-un fel sau altul. E discursul partidelor româneşti de dreapta din 2005 încoace.

Am putea spune, mai ales după ultima reuniune, că PSD a ales tabăra suveraniştilor, chiar dacă ambiţiile sale sunt mai mici decât cele ale partidelor guvernamentale din Ungaria sau Polonia, manifestând în acelaşi timp certe înclinaţii de stânga.

După discursul lui Ludovic Orban, PNL dă impresia că încearcă să regăsească traiectoria dreptei „clasice”, aşa cum se contura ea în perioada în care statele naţionale nu erau puternic fragilizate de politicile de integrare europeană (aproximativ ceea ce mai avusese încă în vedere un François Fillon). Chiar dacă a evitat orice distincţie între capitalul străin şi cel autohton (distincţie pe care Liviu Dragnea a subliniat-o cu insistenţă la congres), Ludovic Orban a sugerat că ar exista încă suficient spaţiu pentru un partid capitalist din specia celor care activau cu decenii în urmă în occident. Discursul său nu ne oferă totuşi destule elemente. Am putea bănui şi faptul că liderul PNL evită deocamdată subiectele dificile  - şi încă neelucidate în partid  - cum ar fi felul de raportare la efectele integrării europene sau ale globalizării şi că se străduieşte să facă „inventarul” atâtor şi atâtor probleme pe care le are de rezolvat România mai înainte de a înfrunta temele cele mai controversate.

Am putea spune, mai ales după ultima reuniune, că PSD a ales tabăra suveraniştilor, chiar dacă ambiţiile sale sunt mai mici decât cele ale partidelor guvernamentale din Ungaria sau Polonia, manifestând în acelaşi timp certe înclinaţii de stânga. Dacă scena politică românească s-ar reconfigura după schema occidentală, în care stânga şi dreapta tind să fie înlocuite de partide prointegrare şi partide suveraniste, atunci PSD ar fi polul suveranist (cu aproximaţiile pe care le prezintă şi cu anumite inflexiuni tipic româneşti), în timp ce USR ar fi polul federalist pro-integrare. Dar unde s-ar aşeza PNL, care rămâne totuşi cel mai mare partid din opoziţie? Vedem deocamdată că liberalii nu au dat un răspuns clar şi poate nici nu era momentul să o facă.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle