Reflecţii post-electorale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Înţelepciunea (şi experienţa) alegătorului român post-decembrist s-a cristalizat, pînă acum, în propoziţia: „Alegem răul cel mai mic.” „Bun” cu adevărat nu e nimeni. Dar măcar evităm răul catastrofal. De data aceasta, mai ales la Bucureşti, a apărut o nuanţă aparte: „Alegem între mai multe grade şi tipuri de dezamăgire.”

Dezamăgitori” s-au dovedit, pînă la urmă, toţi candidaţii, indiferent de culoarea politică. Dar există dezamăgiri mai mari sau mai mici, unele melancolice, altele furioase, unele „datorate” candidaţilor, altele „datorate” partidelor şi strategiilor lor. Şi atunci ori nu mergi la vot, ori votezi, fără convingere, dezamăgirea care ţi se pare, prin comparaţie, tolerabilă…

Pe acest fundal amărui, am de făcut, ca votant bucureştean, cîteva observaţii tîrzii, dar utile, poate, în campaniile viitoare:

1. Cînd cîştigi, e bine să nu te sărbătoreşti fudul şi euforic. Dacă, de pildă, ajungi primar cu votul a 44% din alegătorii activi, dar ştii că s-au prezentat la vot doar 33% din totalul lor, e recomadabil să pricepi că ai fost votat de aprox. 13% din cei pe care îi vei „reprezenta”. Şi că, deci, eşti victorios împotriva a 87% dintre cetăţenii urbei care, fie nu te plac, fie nu dau doi bani pe numele şi persoana primarului lor. E ridicol, prin urmare, să-ţi iei aerul „alesului” iubit de popor, proaspăt întors, în glorie, de la Rovine. Rezonabilă şi, în perspectivă, lăudabilă, ar fi mai degrabă o stare de jenă... Oricum, a cîştiga nişte alegeri locale nu e chiar a deveni, brusc, Nadia Comăneci sau Constantin Brâncuşi.

2. Cînd pierzi, două lucruri sunt de evitat, dacă nu vrei să te faci de rîs: a. să nu pretinzi că, de fapt, ai obţinut un mare succes şi b. să nu dai vina pe alţii. Adică, vezi Doamne, ai pierdut pentru că n-ai avut sprijinul meritat, sau pentru că s-au măsluit rezultatele (ceea ce, evident, trebuie reclamat, dar numai cînd e vorba de „erori” flagrante, uşor demonstrabile), sau pentru că te-au trădat „intelectualii”, sau te-a sabotat presa.

3. Un partid inteligent şi abil îşi „construieşte” candidaţii din timp. A scoate la rampă, în cîteva luni, patru propuneri diferite pentru acelaşi post e o bîlbîială care se contabilizează, o dovadă că ori n-ai oameni, ori n-ai viziune, ori eşti în bătaia vîntului, la bunul plac al feluritelor facţiuni interne sau al unei cronice mediocrităţi politice. Oricum, eşti în criză gravă de credibilitate.

4. Cînd un partid pierde, cei care trebuie să plece sunt şefii lui, nu acei membri ai lui care i-au semnalat greşelile.

5. A include în campania pentru primărie un episod „mediatic” în care arăţi poporului cum ştii tu să mături e de un comic enorm. Poţi face asta dacă, visînd să obţii o angajare ca maturător, vrei să dai o probă concludentă de dexteritate. Altfel, eşti în plin kitsch. Tot ce poţi dovedi printr-o asemenea „strategie” electorală  este un populism rudimentar şi o mare încredere în capacitatea votanţilor de a se lăsa fraieriţi de gesticulaţie goală. Nu pot să nu-mi amintesc de un alt moment, în care o altă doamnă voia să obţină prestigiu politic aruncîndu-se cu paraşuta. Dar asta implica, măcar, un oarecare risc.

6. Dacă, în campanie, eviţi să spui că eşti de dreapta sau de stînga (ca să nu înstrăinezi voturi ale fiecăreia din „tabere”), atunci nu te arunca (cu drăgălăşenii, selfie-uri tandre, surîsuri camaradereşti) nici în braţele unui post de televiziune hiper-partizan şi, statistic, urmărit de o categorie de alegători care nu sunt „ai tăi”. Tot ce vei reuşi e să pierzi din voturile pe care, altfel, puteai conta fără probleme. Cu alte cuvinte, vei cîştiga voturi mai curînd improbabile şi vei rata voturi în principiu garantate.

7. Dacă, în calitate de fost preşedinte de ţară, te-ai distins, între altele, prin „demascarea” fostului tău premier ca fiind „ofiţer acoperit”, atunci, în calitate de lider de partid, nu e prea îndemînatic să propui un candidat la primărie care s-a demascat singur drept ofiţer acoperit, fără să dea, de altfel, explicaţiile minime, pe care el însuşi, pe vremea cînd era jurnalist, le-ar fi cerut imperativ altora.

8. Dacă, fin intelectual, vrei să cucereşti electoratul autohton, asezonîndu-ţi discursul cu mici dizertaţii despre sursele şi derivaţiile latine ale cuvîntului „civilizaţie”, dai dovadă de o înduioşătoare inadecvare. De ce nu stai matale la „cratiţa” propriei erudiţii şi te tot aferezi pe scena publică, hămesit să capeţi vreo funcţie, vreun statut politic mai arătos, vreo mică porţie de notorietate?

9. Dacă eşti gazetar (pardon: „analist politic”!) şi vrei să te dai băiat deştept nu recurge mereu, în comentariile tale electorale, la soluţia cea mai la îndemînă: toate relele vin de la guvern (cu băşcălia aferentă despre „aşa-zişii” tehnocraţi) sau de la preşedinţie. De ce să căutaţi atît de sus? Nu vă e de ajuns felul în care s-au prezentat, în această campanie, candidaţii înşişi? Nu le-aţi văzut portretele? Nu le-aţi citit afişele electorale? („Încercaţi şi cu o femeie!”, „Vorbeşte cu Mutu!” ş.a.m.d.). Nu le-aţi auzit discursurile? Ce vă mai trebuie atîtea „subtilităţi”? Din cînd în cînd, merită să faceţi, măcar cu titlu de experiment, mici „concesii” evidenţelor. În definitiv, nu trebuie să fiţi, clipă de clipă, o viaţă întreagă, „interesanţi”, „altfel” decît restul lumii, puşi pe harţă „imparţial” cu toată suflarea patriei, de la guvernanţi la opozanţi, de la politicieni la colegii de breaslă, de la echipele de fotbal şi tenis la cititorii de rînd care nu vă înţeleg şi nu vă preţuiesc îndeajuns…

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite