Filmul lui Mansky este un documentar puternic, deloc măgulitor la adresa lui Putin. Chiar dacă foloseşte material video de campanie, Mansky fiind în preajma lui Putin la începutul anilor 2000, regizorul a lăsat timpul să decanteze portretul Noului Ţar, iar timpul e un revelator în 2018 pentru ceea ce a devenit Putin, dar şi felul în care şi-a asigurat ascensiunea politică. Filmul este despre asta. Despre mecanismul de preluare al puterii, despre cum a ştiut Putin să mute piesele pe tabla de şah a complicatei scene politice din fosta URSS – apoi Rusia lui Gorbaciov şi apoi Rusia lui Elţîn, despre centrele de putere şi despre cum Putin a jucat fără scrupule.

Portretul îl face pe de-o parte regizorul prin montaj/text, şi pe de altă parte timpul care developează istoria - o radiografie care expune osatura fermă de prădător politic căruia nu i se zbate niciun muşchi, aflat permanent în exerciţiul funcţiunii de confiscare şi menţinerii cu orice preţ a puterii. Este foarte puternică şi imaginea lui Putin din anul 2000, acum pare uşor „idilică“, un Putin emoţionat e greu de „prins“ astăzi. Înconjurat de cei de care, peste timp, s-a descotorosit, un prădător care amuşinează şi inventariază orice informaţie din jur, mediu, personaje. Privirea lui de radar mereu în funcţiune pentru a culege informaţii. În timp, privirea lui s-a schimbat. În prezent, e privirea rece şi calculată care ştie la milimetru ce trebuie să spună, ce să nu spună, cum să se uite, cum să evite a i se citi privirea. E imaginea politicianul care taie istoria doar cu privirea, precum diamantul care taie sticla, precis şi fără inhibiţie, şi o aşază cum îşi doreşte. Privirea lui de atunci s-a educat în timp. În 2000, cartografia sensibilităţi, vulnerabilităţi, întocmea liste, fixa butoane, stabilea shortcut-uri.  

Privită astăzi, ascensiunea lui Putin este a unui personaj care a ştiut exact care sunt cotloanele pe care trebuie să o apuce pentru a ajunge la destinaţia propusă. Preluarea puterii aproape totale. Putin a ştiut instinctiv, pentru că are un instinct puternic al puterii, că sofisticatul lui plan de arhitectură al puterii poate fi sensibil fragilizat în lipsa acordului dat de popor. Iar Mansky asta punctează în film şi o face cu măiestrie. Putin a ştiut că trebuie să îşi seducă poporul, şi cum putea să facă altfel decât folosindu-se de deruta poporului în lipsa tătucului, angoasa, confuzia, frica, spaima de un prezent care se schimbă haotic. Totul, mereu, pe fast forward. Putin spune în film că „totul e psihologic!“.

Filmul asta devoalează – strategia lui Putin care ştie că seducţia poporului se face psihologic. Elementar, teoretic, dar practic greu de făcut. E nevoie de un simţ de prădător pentru ca să o faci în aşa fel încât victima să stea supusă. Poporul are nevoie să se agaţe de ceva, şi acel ceva trebuie să fie familiar, recognoscibil, ca o terapie permanentă pentru că poporul blocului ex-comunist suferă de angoasa de abandon. Putin a ştiut intuitiv că asta este cheia. Putin îi poveşteşte regizorului că o femeie, nici tânără, nici bătrână, i-ar fi spus că are nevoie să i se dea viaţa înapoi. Viaţa aia în lagărul comunist, viaţa aia în care nu trebuie să îţi asumi libertatea care înspăimântă şi astăzi prin consecinţe şi eforturi necesare. Iar poporul rus nu are doar nostalgia trecutului, ci şi nostalgia grandorii.

În asta constă măiestria lui Putin, şi asta a reuşit să redea Mansky. Nostalgia trecutului şi a grandorii este ceea ce Putin cultivă permanent. Putin are un puternic instinct al puterii. Putin s-a agaţat victorios de această declaraţie de dependenţă a poporului şi declara cu toată fiinţa lui că asta vrea să facă. E acolo un soi de bucurie că ştie/a intuit pe ce butoane trebuie să apese. Să le dea viaţa şi visul/iluzia înapoi. Poporul e dispus să continue să trăiască în această iluzie, are nevoie de ea, iar Putin a simţit că aşa va avea liniştea necesară să meşterească la sofisticatul mecanism de ţinut puterea în frâie. Puterea a devenit Putin sau Putin a devenit Puterea.

Vocea din off a regizorului spune că Putin „a intrat în putere ca un cuţit fierbinte în unt“. Cât de elocventă este scena în care Elţin, care l-a impus pe Putin drept succesor, îl sună pentru a-l felicita, nu îi răspunde acesta la telefon, cineva din staff-ul lui o face. Privirea lui Elţin stupefiată, o mirare de alcoolic mucalit, nici peste o oră şi jumătate Putin nu îl sunase înapoi.

Aşadar, ce caută Dragnea de Teleorman în acest tablou, în titlu? Deşi într-un alt registru, mult mai jos, mai rudimentar, primitiv, Dragnea este şi el un caz de patologie a puterii. Ceea ce îi aseamănă este instinctul de prădător. Spre deosebire de Putin, care şi-a sofisticat în timp instinctul de prădător/comportamentul, rafinându-l, Dragnea acţionează în salturi, cel puţin imagologic dă această impresie că nu este unitar în acţiuni/comportament/reacţii. Derutat uneori, lovind şi dispărând pentru zile întregi, ascunzându-se de jurnalişti, trimiţându-şi oamenii la înaintare, neasumându-şi acţiuni decât atunci când este sigur că vor reuşi şi nu va pierde prea mult capital de imagine, debordând de satisfacţie când înregistrează o victorie asupra opozanţilor, negru de supărare când simte că pierde teren, dispus să dea orice când este şantajat şi când simte că putere-i se fisurează, Dragnea e ca o carte deschisă.

În ciuda puterii uriaşe pe care se pare că a acumulat-o, Dragnea arde prea intens. Tehniciile de seducţie a poporului au devenit corvoadă pentru Dragnea. Când spune/declară ceva sau se adresează poporului o face mestecând aceleaşi propoziţii care s-au tocit şi nu mai provoacă emoţie sau orizont de aşteptare real, cel puţin în minţile celor care îl ascultă, fie popor pesedist fie altceva. Dovadă căderea în sondaje. Că nu este un prădător de cursă lungă precum Putin o dovedeşte şi felul în care Dragnea îşi neglijează „poporul“. Cât timp a construit reţeaua şi a fost ferit de luminile rampei politice, Dragnea şi-a ţesut în linişte reţeaua de putere.

Spre deosebire de Putin care are siguranţa politicianului de cursă lungă, face bravadă de această siguranţă, expunerea publică a lui Dragnea e cea care îi fisurează, încet, dar sigur, laborioasa reţea de canale ale puterii, de corupţie şi şantaj. Ştiţi construcţiile acela în nisip ale unei întregi populaţii de furnici, o dantelărie complicată, şi e îndeajuns o fisură undeva care se diseminează în tot edificiul construit cu migală. Izolat în propriul delir de putere, Dragnea nu mai are chef să se amestece cu mulţimea. Nici nu o mai poate face, oriunde s-ar duce „poporul“ e furios. Niciun politician nu poate rezista la nesfârşit în condiţiile în care în popor se adună/dospeşte furia, iar în reţeaua de putere acesta devine la rândul lui vulnerabil şi hotărât să se salveze doar pe el. Haita, dar şi reţeaua, ştie că semnalul de alarmă e atunci când vrei să te salvezi doar pe tine. Atunci eşti dispus să vinzi pe oricine. Dragnea nu mai poate vinde nimic. Cum ar arăta un film documentar, precum cel al lui Mansky despre Putin, despre Dragnea?! Aşa cum ar arăta, dacă ai pune alături, un Goya şi o carpetă kitsch cu Răpirea din Serai.