Progresul obişnuit

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Deocamdată, e război şi e bine. Răul va începe abia odată cu declanşarea păcii pierdute de democraţie. În Vest, rebeliunea dezmoşteniţilor scutură confortul elitelor. Defuncta clasă muncitoare americană şi britanică dar şi o felie mare şi neagră a fostei clase de mijloc refuză să dispară printre lozincile pozitive ale clerului progresist. Şi, prin asta, sînt ultima formă de viaţă autentică a democraţiei, înainate de alunecarea în consesns sterp.

În România, unde nimic nu mai poate descîlci falsificarea istoriei noastre moderne, jocul e trucat dureros. Acelaşi segment care se bate pentru autonomie în Occident, e, la noi, legat de PSD. Meseriaşii, tîrgoveţii, dăscălimea rurală - toată acea lume comun-măruntă care trebuia să dea, după 1945, civilizaţia cu amănuntul - a fost  transformată în strigoi de muşcătura comunismului. Rezultatul e dezastrul dinaintea dezastrului.

Trecută prin napalm comunist sau exportată lejer în baza unui contract rapid şi rudimentar cu UE, baza populară care putea da credibilitate democratică nu generat  o politică şi un partid propriu. Ea a fost preluată, încă o dată, de  partidul comunist, restructurat în formulă PSD. În golul astfel creat, s-a instalat, după rateuri repetate, o clasă urbană firavă şi naivă. Carne bio de tun fără emisii pentru panglicari liberaloizi gen Cioloş sau Iohannis. Pervers: un Caţavencu plicticos şi un Trahanache somnolent. Amîndoi, rumeguş poleit.

Cine căută gluma de la capătul acestor consideraţii oarecum indigeste a găsit-o. E aici: în reluarea imposturii descrise realist de Caragiale şi resentimentar de Eminescu, la trecuta noastră tentativă de a păcăli exigenţele stricte ale istoriei. Ca şi atunci, încercarea de a sări peste propria umbră, înainte de a face util umbră pămîntului, a dezlănuţuit o sete de impostură fără leac. Dacă ar avea mintea şi nu doar elanul gazelei, ambiţioşii de azi ar şti la ce a dus importul anterior de liberalsim mimetic în România: slăbiciune statală, anti-semitism visceral şi violenţă codrenistă.  

În secret, cartea pe care mizează valul progresist al zilelor noastre e extincţia. Masa populară care se stinge şi permite, astfel, victoria prin non-combat. E o oroare pe care noul frison civic românesc o împarte cu feminismul occidental: ura faţă de bărbaţii în vîrstă. Iar dacă vorbim numai de varianta româno-urbană: ura faţă de toţi bătrînii care nu se numesc Mihai Şora. În spatele acestei laşităţi dezinvolte stau mintea ajustată la dimensiuni twitter şi pînda în aşteptarea libertăţii îngăduite de dispariţia babacilor.  

Astăzi, drapelul acestei erori istorice are o gaură mare în jurul găurii tăiate în decembrie ’89 şi flutură numai pentru ochii nevăzători ai civismului românesc. E o eroare în plus, dar nu mai contează. România e, oricum, lichidată ca naţiune activă şi semnificativă. În scenă, au rămas doar enormele epave ruginite ale PSD şi caiacele de celofan al civicilor. Ne bizuim, adică, pe prostie şi imitaţie. Plus proiectul de autojustificare eroică al anti-politicilor. La un loc: mai nimic. Cum am ajuns aici e tragic pe porţiunea pre- şi cinic pe proţiunea post-1989.

La fel ca în Vest, ba chiar mai făţiş, etichetele de partid au încetat să mai spună ceva inteligibil sau util. O melasă perfidă numită galeş ”centrism” a anulat orice cută şi scamă în stare să facă diferenţa între stînga şi dreapta. Banul, funcţiile şi prada s-au înfrăţit cu imbecilitatea, pe locul rezervat valorilor politice.

Mai grav, cu timpul, şi anume în 30 de ani temeinic irosiţi, simulacrul politic a devenit insuportabil, la contactul cu datele elementare ale vieţii. Mai direct spus: diferenţa între partide e mult mult mai mică decît diferenţa care separă partidele de oamenii de rînd. Asta, şi nu energia inexistentă a PNL sau USR, a îmbrîncit PSD în şanţ la ultimele alegeri.

Din păcate şi din raţiuni istoric inevitabile, compromiterea greşit numitei clase politice nu rezolvă nimic. Mai degrabă, consecinţa victoriei şi realitatea păcii promise de ea vor fi o nenoroicire mascată cu fineţea cuvenită unei măşti mortuare.

Să ne explicăm optimismul: pe măsură ce eşecul vechiului sistem va fi citit ca victorie a Noului, vom intra la jug sub chinga unei ideologii fără apel. Vom fi turma care se adapă cu nesaţ la fîntîna ficitivă, desenată pe tapetul de la capătul cîmpului.

Astfel, asaltul de imagine condus de UE, de starurile din ambasadele occidentale şi ONG-uri, a reuşit să fixeze impresia legitimităţii unice. Asta înseamnă că pedestrimea urbană, bine antrenată de eurobenficiarii din spate, deţine hegemonia culturală. Avem o oligarhie ideologică. Sprijinitorii ei din lumea artistică, scriitoricească şi media se consideră moral şi automat superiori celorlalţi, oricine şi oricîţi ar fi ei.

Încercînd să lumineze ţara cu un reflector care bate spre cei ce îl mînuiesc, liberalismul îşi repetă păcatul istoric - exact ca magistrul care te învaţă să citeşti, cu condiţia să îi citeşti opera şi nimic altceva. Singurul lucru cu care ne-am ales e o rocadă. Oligarhia de tarabă, de la Voiculescu până la Dragnea citire, va fi înlocuită de oligarhia ideologică a imaginilor goale şi a conceptelor dogmatice.

Sîntem la fel de departe de democraţie ca acum 10 sau 20 de ani.

Sigur, refuzul de a mai colabora cu netoţii care ne dau politica e normal şi binevenit. Nimeni nu mai putea avea încredere în alianţa rebuturilor şi în magia mincinoasă a oficialilor. Aici, rebelii occidentali au dreptate, pentru că vor mai multă şi nu mai puţină democraţie. Micii noştri răculaţi progresişti se zbat pentru cu totul altceva: pentru a elimina ultima piedică în calea utopiei. Şi aici greşesc. Pentru că vor, de fapt, control, exaltare şi idee fixă, nu capacitatea de a creea un viitor naţional. Prin asta, promisiunea lor e previzibilă: noua clasă de fier. Evident, acestor oameni le scapă paradoxul trist al  progresismului: cine se crede superior trecutului, se declară inferior viitorului şi rămîne cu dorinţa feroce de a controla prezentul. Sîntem în faţa unui pesimism mascat de demagogie şi hrănit de narcisim.

Soarta noastră e bună pentru că exclude surprizele. Ne putem, chiar, consola şi felicita, observînd că nu vom lua drumul Moldovei - ţară închipuită şi măcinată fier pe fier pe cenuşă. Deşi nu reuşim să admitem că acordul care a pus capăt bordelului de la Chişinău nu e nimic altceva decît o metodă avansată de a fixa Rusia la frîne şi occidentul la Biroul de Presă favorabil frînarilor.

E cert că am încheiat. Nu mai avem nimic de suferit, schimbat sau demonstrat. Democraţia verbală pe care o cultivăm nu duce nicăieri. Numai democraţia  valorilor materiale şi politice asumate existenţial poate mîntui o naţiune. Aşa de pildă, Hong Kong britanizat şi minuscul, biruitor în faţa Chinei comuniste şi infinite.

Aşadar, abia pacea de după războiul gol cu trecutul care ne domină va fi o nenorcire. Sau: forma noastră obişnuită de progres.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite