Atenţia publică nu a fost atrasă de cuvântul investiţii, unul abuzat în vocabularul politic ci de suma astronomică pretins disponibilă, 100 de miliarde de euro. Chiar dacă doar o parte vor exista şi vor fi cheltuiţi, efectele vor fi majore. Nu în direcţia dezvoltării economice durabile, ci pe de-o parte, în direcţia abandonului statului social, prezentat de PNL ca fiind neproductiv şi inutil, şi, pe de altă parte, în direcţia construcţiei unei noi oligarhii economice conectată la marile proiecte de investiţii. Planul funcţionează şi ca strategie de atragere a primarilor şi baronilor locali împrăştiaţi prin toate partidele şi fără de care PNL-ul nu poate deveni principalul partid din România. 

Abandonul statului social era evident, dar acum capătă şi o pretinsă alternativă, statul investiţional. Liderilor PNL le trebuia totuşi o altă prioritate dacă pensiile, salariile şi alocaţiile copiilor nu mai reprezinta una. Criza Covid-19 a fost ocazia perfectă pentru schimbarea de priorităţi, semnalată printr-o propoziţie cheie din Plan: „Schimbarea modelului de dezvoltare economică şi socială trebuie axată pe stimularea şi dezvoltarea capitalului”. Creşterea veniturilor populaţiei nu mai este prioritară, deşi în mod evident a contribuit anterior la creşterea economică şi la îmbunătăţirea nivelului de trai. În viziunea PNL, motorul dezvoltării va deveni capitalul, protejat şi susţinut de guvern. În acest stat se produce o dublă ruptură, a guvernării de la nevoile reale şi stringente ale cetăţenilor şi a capitalului de responsabilitatea fiscală şi socială care o are, fiindu-i încredinţată altă misiune. Astfel, PNL pariază pe efectele agregate ale investiţiilor care în cel mai bun caz se vor simţi peste decenii, dar care sunt subminate de capacitatea administrativă slabă. În tot acest timp, salariile şi pensiile vor rămâne la un nivel de mizerie, iar cheltuielile sociale la minim. Planul este deci să uităm de foamea, mizeria şi exodul de acum aşteptând viitorul luminos al dezvoltării economice aduse de capital. Capital care şi acum şi peste zece ani îşi va ascunde profiturile de taxare şi va ţine salariile jos, sub privirea îngăduitoare a PNL-ului.

Statul investiţional este în mod fals contrapus statului social, ele în realitate fiind complementare. Mai grav este însă este faptul că nici măcar statul investiţional nu este în mod serios şi asumat plănuit. De ce afirm acest lucru?

Starea dezastruoasă a infrastructurii României nu este un fenomen recent, începând cu 1990 înregistrându-se eşecuri şi întârzieri dureroase pe toate planurile. Toate investiţiile guvernamentale au devenit surse de finanţare a partidelor şi clientelei. Acest fapt este cunoscut la nivel mondial: unde ai proiecte de investiţii, ai corupţie. În al doilea rând, pentru a putea face dezvoltare infrastructurală ai nevoie de un stat capabil. Proiectarea, finanţarea, organizarea, monitorizarea şi utilizarea obiectivelor de infrastructură fac necesare existenţa unor instituţii guvernamentale puternice, capabile să facă faţă şi să strunească predispoziţia către profit a operatorilor economici, unii cu bugete şi cu influenţă impresionante. Statul român este şi corupt şi slab şi asta compromite orice plan major. Pe scurt, orice plan major de investiţii are nevoie de un plan de management şi administrativ pe măsură, mai ales într-o ţară ca România.

E greu să faci un clasament al cazurilor de corupţie/slăbiciune guvernamentală, sunt mult prea numeroase exemplele. Există însă câteva episoade sugestive. În timpul pandemiei, achiziţiile Unifarm au fost supraevaluate şi susceptibile de a fi corupte, în timp ce milioane de concetăţeni erau în pericol şi ţara era condusă în regim de stare de urgenţă. Discutăm de simple achiziţii, nu  construcţii sau relansare de producţie industrială. Sistemul informatic al Cardului de Sănătate sau informatizarea ANAF sunt două cazuri de investiţii ratate, deşi existau şi fonduri disponibile şi firme aparent capabile să implementeze proiectele. Putem discuta şi despre autostrăzi. Avem foarte puţin kilometri de autostradă, construiţi prost oricum şi mult supraevaluaţi. Pentru a completa tabloul problematicei (in)existenţe a statului român, să ne aducem aminte de contractul autostrăzii Bechtel care nu este de găsit.

Chiar şi pentru statul investiţional gândit ca structură de suport pentru dezvoltarea capitalului şi afacerilor ai nevoie de capacitate administrativă iar în acest domeniu credibilitatea PNL este foarte scăzută. Acesta a tratat de la începutul acestui mandat funcţionarii publici mai degrabă ca inamici interiori, opuşi reformelor, leneşi şi comozi, parte a unui aparat supradimensionat. PNL pare că vrea să distrugă administraţia publică atât din zel ideologic neoliberal, cât şi din credinţa  că aceasta e este un bastion al PSD. Din păcate, situaţia este alta, avem instituţii slabe în care lucrează  angajaţi deprofesionalizaţi, prost plătiţi şi de cele mai multe ori fie direct angajaţi de către partide pentru a le susţine interesele, fie prea slabi şi nemotivaţi pentru a li se opune acestora.

Planul de investiţii al PNL părea binevenit după o criză a sănătăţii publice şi una a economiei. Dar în loc să se ridice la înălţimea responsabilităţii unui moment critic, PNL gândeşte pe termen scurt, încercând să convingă nu cetăţenii, ci grupurile de putere din societate pentru a le angrena în lupta pentru putere, nu într-un proiect autentic de modernizare şi dezvoltare. PNL propune cetăţenilor simpli să aştepte şi să se sacrifice în aşteptarea unui viitor iluzoriu. Poate modernizarea şi dezvoltarea vor începe de fapt când elitele nu vor mai cere cetăţenilor să se sacrifice, iar aceştia din urmă nu vor mai accepta acest lucru.