În stradă miroase a praf de puşcă. Cam la asta se reduce situaţia momentului şi faptul că nu sunt violenţe sau manifestări extremiste e o şansă nesperată pentru a avea o revoluţie de sistem paşnică. Dar de după colţ pândeşte întrebarea: „ce aţi făcut în ultimii cinci ani?” Într-un discurs alambicat şi lipsit de energia necesară acestor zile, Klaus Iohannis a recunoscut că situaţia e pe muchie de cuţit. Nici Victor Ponta nu şi-ar fi dat singur demisia dacă nu ar fi ştiut că nu se mai poate salva nimic. Ar fi demis oameni din eşaloanele inferioare, unul câte unul, până când strada s-ar fi liniştit. Dar s-a trecut de momentul în care se mai putea salva ceva şi miroase a revoluţie, fără ca nimeni să aibă curajul să rostească aceste vorbe în spaţiul public.

Asistăm cu bucurie sau neputinţă, în funcţie de cum ne poziţionăm faţă de evenimente, la dispariţia unei lumi. Cel mai des cuvânt invocat este sistemul şi prăbuşirea lui. Discursul public tinde să devină antisistem total, când de fapt ţinta e cu totul alta, iar cerinţele reale ale străzii sunt pro-sistem. Tumultul s-a născut din nevoia aproape disperată de a avea un sistem funcţional şi o ură profundă a ceea ce putem numi „establishmentul” românesc. Protestele cer respectarea legilor, întărirea sistemului în fapt, egalitatea cetăţenilor în actul social. Nu au apărut extremisme de dreapta sau de stânga care să ceară ştergerea actualului sistem, deşi ideea de resetare este prezentă permanent. Ţinta nemulţumirilor e clasa politică în totalitatea ei, nu câteva persoane anume. Din acest motiv demisia lui Victor Ponta nu a închis protestele. A ieşit la suprafaţă o veche frustrare acumulată de ani de zile, marcată de neputinţa unui dialog real cu politicul, de ignorarea societăţii de către un grup de oameni aflaţi la putere şi de manipularea în interes propriu a mandatului electoral.

Elita politică a României suferă astăzi din propria-i vină. Fără a individualiza, avem o clasă politică ruptă de realităţi şi distantă în auto-izolarea ei. Născută din schimbarea regimului comunist, clasei politice i-a lipsit mereu anvergura şi capacitatea de a înţelege momentul şi nevoile lui. S-a plecat de la eşaloanele inferioare ale fostului Partid Comunist ca să se coboare astăzi la un soi de politruc pseudo-legitimat de listele partidului, deseori agramat, suspect de trafic de influenţă şi acte de corupţie, lipsit de viziune politică şi care consideră Parlamentul un fel de IMM în care îşi poate angaja rudele. Clasei politice nu i-au lipsit liderii de-a lungul timpului, dar ei s-au prăbuşit pe rând în scandaluri de corupţie, care au scos la iveală un sistem de furt, care a monopolizat de cele mai multe ori şi instituţiile statului.

S-a invocat permanent existenţa unor conspiraţii, a unor cabale care au pus şi produs lideri politici cu scopul de a-i controla, de a-i înregimenta în „sistem” şi de a avea acces permanent la resurse. Fostul şef al Securităţii, Iulian Vlad, i-a dat şi un nume: Cupola. Prin tot felul de înregistrări, Dorin Cocoş şi alţii ca el făceau referire la „Nemuritorii”. Pas cu pas, s-a construit o imagine teribilă a unui grup de oameni care au controlat tot şi au spoliat resursele publice după bunul plac. Exceptând partea tenebroasă, dosarele DNA-ului susţin această teorie, a unei reţele de corupţie care se suprapune peste clasa politică. Toată lumea se cunoaşte cu toată lumea.  

Traian Băsescu i-a luat oamenii lui Adrian Năstase şi i-a perpetuat în interiorul unui joc politic deseori personal. Reevaluaţi în ochii opiniei publice, oamenii permanenţi sunt de fapt o constantă. Despre Gabriel Oprea credem că a supravieţuit tuturor regimurilor, dar el e acolo ca reprezentant al regimului, un om de bază, nu un supravieţuitor. Elena Udrea e bună amică cu Victor Ponta, cel susţinut de fostul preşedinte la conducerea PSD-ului. Jignirile publice sunt de suprafaţă, interesul e transpartinic, pentru că aşa s-a construit reţeaua de leadership şi interese.

Afacerile se fac dincolo de partid, iar partidul e important doar ca vehicul de control al puterii politice. Prin politic trec numirile din reţea, oamenii se schimbă din perspectivele unor interese economice care se regăsesc tot mai clar în dosarele de corupţie. „Toate partidele, aceeaşi mizerie” are susţinere în actele liderilor politici. Alegerile, prezenţa publică, discursurile, programele sunt construite doar de faţadă. Acoperă un singur corp, care şi-a găsit mai multe voci.

Ocupaţi cu propria devenire financiară - de cele mai multe ori - liderii politici au uitat de reprezentarea electorală, de construcţia unei strategii naţionale, de un scop şi o ţintă pe care să o ofere în mod real societăţii. Aderarea la NATO şi UE au fost ţinte ale României care s-au rezumat la suprafaţa jocului politic. Înţelesul acestor acte din perspectiva societăţii era dat de faptul că ele vor fi urmate de reforme interne reale, care să acordeze corpul social românesc la Europa. Susţinerea pro-americană şi pro-europeană a societăţii româneşti la nivel extrem de ridicat este explicată de încrederea în puterea factorului extern în a schimba establishmentul românesc. Faptul că ulterior aderării lucrurile au rămas aproape neschimbate a generat o frustrare internă păstrată de la an la an şi de la mandat la mandat.

Eşecul establishmentului politic vine exact din neînţelegerea acestei realităţi. Nu e o informaţie la care să nu fi avut acces elita românească, dar a preferat să o transforme în subiect de luptă politică între gruparea din jurul lui Traian Băsescu şi cei care i se opuneau. Avalanşa de dosare de la DNA vine ca rezultat indirect al acestei lupte, a unor compromisuri politice care au asigurat susţinere politică externă şi a unor nevoi electorale. DNA nu a fost o dorinţă a politicienilor, a fost un compromis. 

Sute de detalii, acţiuni, acte de corupţie şi atitudini din ultimii ani au construit o stare convergentă de respingere a clasei politice şi de lipsă de legimitate publică a oamenilor politici. Corpul social s-a îndepărtat de politică, o activitate lipsită de respectabilitate, aşa că s-a ajuns la un Parlament compus aproape exclusiv din politruci. Societatea civilă a ajuns mai degrabă dispreţuitoare la adresa politicului. Intelectualii anilor 90 au dispărut din activitatea publică. Jocul politic s-a rezumat exclusiv la câteva camere în care intră şi ies aceeaşi oameni. Mulţumiţi de influenţa lor, au uitat că tot ce fac se reflectă în imaginarul social şi că undeva, cândva, această distanţare se plăteşte. După cum arată situaţia astăzi, a venit nota de plată.