Consistenţa ideilor transmise cu eleganţă de oaspeţii europeni a fost indubitabilă, cei trei lideri, Antonio Tajani, preşedintele Parlamentului European, Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, şi Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, subliniind susţinerea unui parcurs european al ţării noastre şi exprimând încrederea că în cele şase luni ale preşedinţiei rotative ne vom dovedi apărătorii valorilor democratice, pe care este clădit selectul club în care am fost acceptaţi în 2007.

Dar vedeta necontestată a acestui eveniment de reprezentare politică la vârf a fost polonezul Donald Tusk. În primul rând, a ţinut un discurs integral în limba română (şi nu, soţia lui nu e româncǎ!), cucerindu-i astfel pe români, majoritari în sală, în condiţiile în care serviciile de traducere au fost aproximative (ca şi protocolul, de altfel).

Dar surprizele oferite de acest lider european, reputat a fi intransigent (n-avem decât să ne gândim la negocierile pentru Brexit!) nu s-au oprit la această reverenţă implicită, făcută gazdelor, prin utilizarea limbii lor materne, ci a amplificat efectul de ataşament al publicului la vorbitor, prin conţinutul personal, cu tentă afectivă, al discursului.

Cu o impecabilă tehnică de discurs public, Tusk (sau poate echipa de speech writeri) a aplicat, într-un fel, metoda pe care americanii o numesc „carrot and stick“, aceea prin care recurgi la o combinaţie de recompensă şi pedeapsă, pentru a-l convinge pe subiect să adopte o bună conduită.

Tusk s-a declarat mândru că va conduce afacerile europene, alături de lideri români, convins fiind că aceştia vor fi plini de energie, ca muzica lui Enescu şi că, alături de creativa naţiune română, vor interpreta o Rapsodie română, pentru apărarea intereselor Europei. Producând satisfacţie publicului, când a arătat că ştie şi proverbe româneşti, cum e „omul sfinţeşte locul“, Tusk a amintit imediat standardul pe care liderii români nu-l vor putea evita: respectarea regulilor.

Tusk a convocat apoi şi geniul poeţilor români, în acest ritual de trecere a pragului, de creştere, destinat liderilor români: cu fiorul versurilor lui Nichita Stănescu (pe care sigur nu îl are pe noptieră!), el a pronunţat cea mai drastică atenţionare (semn că ştie bine că România este la marginea prăpastiei):

„Depinde numai de dumneavoastră dacă politica românească va fi pentru Europa un exemplu bun sau un avertisment sever.“

Un alt inel de logodnă cu publicul larg a fost plasat prin amintirea legăturilor familiei sale cu maşinile Dacia, marca de succes a României pre şi post-’89, motiv de mândrie al oricărui român. Ca şi cu sportivii de top ai ţării. Dar, poate că nu puţini au fost cei din sală care s-or fi mirat la auzul numelor unor scriitori români, cu carieră europeană: Eliade, Cioran, Tzara, Ionesco. De ce mai avea nevoie şi de ei în discurs? Odată, pentru că ei aparţin moştenirii culturale şi valorilor pe care Uniunea Europeană le susţine şi le apără, în faţa puterii altor pieţe culturale. Apoi, pentru că publicul pe care îl ţinteşte discursul este unul cât mai divers, fiindcă Tusk ştie că, fără intelectuali implicaţi activ în viaţa socială, societăţile îşi pierd criteriile şi se degradează.

De unde ştie? Din propria sa viaţă de disident hărţuit de regim. Student la istorie în Gdansk, în 1976, la 20 de ani se implică în activităţile subversive îndreptate împotriva comuniştilor, susţinând mişcarea Solidarność. Va face închisoare, dupǎ care guvernul Jaruzelski nu i-a permis sǎ lucreze decât ca muncitor la înǎlţimi riscante (aşa cǎ nimeni nu se mai poate uita la el de sus!). Va fonda o revistǎ lunarǎ ilegalǎ şi un grup de reflecţie, susţinând liberalismul economic şi democraţia. După căderea Cortinei de Fier, „Liberalii din Gdansk“ devin partid proeuropean. În 1990, Tusk, liderul partidului, intră în parlament, publică câteva cărţi de succes despre istoria Gdanskului. În 2007 câştigă alegerile cu un nou partid de centru şi devine premierul Poloniei, câştigând două mandate, în care economia a crescut, chiar şi în perioada crizei (cu 20%).

Cel care este preşedintele Consiliului Europei din 2014 nu este, aşadar, un om fără trecut, cocoţat pe un scaun, peste noapte: este un intelectual care cunoaşte toate arcanele sistemelor economice şi politice, naţionale şi comunitare şi e puţin probabil că îl poate deturna cineva sau ceva, de la obiectivele şi idealurile sale.

Iar dacă la Bucureşti a desfăşurat un scurt, dar eficient ceremonial de vrăjire a publicului, aceasta nu a însemnat că în discursul său nu s-au simţit şi morcovul, şi biciul. Şi tocmai pentru că ştie că lucrurile sunt pe muchie de cuţit în ţara gazdă, el şi-a uimit o ultimă dată auditorii, amintind de performanţa uluitoare a portarului Helmuth Duckadam care, la Cupa campionilor europeni din 1986, a reuşit imposibilul: să apere patru penalty-uri la rând.

„Şi aş vrea să fac un apel la toţi românii, să apere, în România şi în Europa, fundamentele civilizaţiei noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viaţa publică, statul de drept şi constituţia.“

Iar cei cărora li se adresa erau în stradă, în faţa Ateneului Român, bine păziţi de jandarmi şi acoperiţi de nea. Dar Donald Tusk ştie bine cum e când te ţin la colţ forţele de ordine. Şi, chiar dacă nu i-a întâlnit direct, el le-a vorbit lor, ştiind că le va trebui curajul nebun al lui Duckadam de a înfrunta imposibilul, pentru a apăra Europa din noi. Şi ei l-au auzit.