Joi noaptea, când laburiştii britanici aveau a se lupta doar cu consecinţele unui exit-poll care părea greu de crezut, unii veterani deja intuiau deznodământul. Ca printr-o mare ironie a sorţii, Neil Kinnock, cel care a fost liderul laburiştilor între 1983 şi 1992 şi care, la alegerile parlamentare din 1992, a trecut printr-o situaţie similară cu cea a lui Ed Miliband (sondajele, bată-le vina!), punea punctul pe i.

Comentând despre alegerea fiului său ca membru al Camerei Comunelor, într-o intervenţie la BBC, cel care a fost aproape să-l înfrângă pe John Major a vorbit despre mitul competenţei economice asociat cu conservatorii şi despre dificultatea laburiştilor de a proiecta încredere în legătură cu acest subiect. Pentru cine nu crede, să citească aici op-ed-ul lui Liam Byrne.

După ce au obţinut în 2015, după cinci ani de opoziţie, un rezultat mai slab decât în 2010, după 13 ani de guvernare, laburiştii britanici au dat startul unei dezbateri despre orientarea ideologică a partidului. New Labour, împotriva căruia Ed Miliband (foto) a căutat să-şi construiască profilul de lider, este în ofensivă, arătând că întoarcerea spre centru şi pragmatism este singura soluţie viabilă. Cei care vor o poziţionare şi mai radicală la stânga, indicând că partidul a fost prins la mijloc şi a devenit nerelevant în faţa unor poziţionări radicale ale SNP, verzilor şi chiar UKIP, încă îşi adună forţele şi argumentele. Cu Miliband demisionând chiar a doua zi după înfrângere, disputa de idei şi de persoane poate avea loc simultan.

Care ar fi totuşi relevanţa rezultatului electoral din Marea Britanie asupra alegerilor de anul viitor din România?

Chestiunea care ne preocupă pe noi, la Smart Politics, este cât de importantă va fi tema economiei pentru votanţi în anul electoral care va urma.

După alegerile prezidenţiale, în care Victor Ponta a căutat să-şi construiască un adversar facil în regimul Băsescu şi a folosit previzibilul argument economic (doar Ponta a scăzut taxele, sigur vă sună cunoscut), economia a devenit pentru liderul PSD motorul revenirii sale politice şi al menţinerii la putere.

În această cheie trebuie citit acccentul pus pe Codul Fiscal şi pe reducerea taxelor. Fără a-şi pune probleme de ideologie (scăderea taxelor este, până la urmă, o acceptare a impotenţei statului şi a unui rol mai mic care i se atribuie), Ponta a abordat chestiunea pragmatic, lăsându-i în offside pe liberali.

Nici până astăzi nu avem clar care este planul economic al liberalilor lui Predoiu. La sfârşitul lunii februarie, după ce Guvernul lansase deja Codul Fiscal, liberalii au venit cu un draft de program de guvernare de 100 de pagini, în care partea de summary era de 40 de pagini. La aproape trei luni de la acel moment nu avem încă o formă finală a planului liberal şi a perlei coroanei - partea de fiscalitate. Ce avem clar este inabilitatea PNL de a răspunde unui Cod Fiscal extrem de liberal al Guvernului: opoziţia pare pur şi simplu anesteziată. Nici când Codul era în dezbatere publică, nici acum, când este în Parlament, o poziţionare coerentă nu poate fi identificată. Pentru cei care nu ne cred, îi invităm să urmărească discursul lui Eugen Nicolaescu, Ministrul de Finanţe propus de Crin Antonescu înainte de decesul USL, de la dezbaterile generale din Comisia de Buget de săptămâna trecută de la Camera Deputaţilor.

Cu un Ponta care scade CAS, care scade TVA şi reduce din taxe (vorbesc aici ca narativ general), poziţionându-se împotriva unui PNL pe care îl asociază cu măsurile luate de vechiul PDL între 2010 şi 2012, terenul de joc nu arată deloc favorabil pentru partenerii Preşedintelui Iohannis.

Dincolo de lipsa unui plan alternativ şi a unei strategii politice corespunzătoare, liberalii au mari probleme în a-şi alege şi purtătorii de mesaj. Faceţi un exerciţiu şi, după ce Guvernul anunţă o nouă măsură economică, verificaţi cine este primul politician din PNL care iese să comenteze/critice măsura. De cele mai multe ori, este Gheorghe Ialomiţianu, fostul Ministru PDL de Finanţe. Oricât de critici ar fi unii analişti economici cu Guvernul, aceştia nu se numără la PNL, iar calculul cinic, de tip Atanasiu, că jocul este unul cu sumă nulă s-ar putea să aducă surprize (mai ales în termeni de prezenţă la vot în 2016).

La nivel general, observând probabil această vulnerabilitate şi fiindu-le foarte greu să găsească o soluţie, liberalii au împotriva Guvernului argumentul justiţiei, corupţiei şi al statului de drept. Alegerea nu este una fără temei: până la urmă, pe aceste baze s-au câştigat alegerile din 16 noiembrie. PSD are, până acum, cei mai vizibili corupţi, iar artificile din Parlament legate de începerea urmăririi penale şi de încuviinţarea unor măsuri preventive consolidează această percepţie. Totuşi, DNA lucrează cu motoarele turate, politicieni de peste tot sunt deconspiraţi, iar câteva nume mari din rândul marelui PNL ar putea duce la neutralizarea acestui argument în bătălia politică. Mai clar, strategii liberali ar trebui să fie conştienţi că avantajul pe care îl au astăzi (deşi aici este o dezbatere întreagă dacă el aparţine PNL-ului sau lui Iohannis şi despre cât de mare este potenţialul de transfer) şi-ar putea pierde mult din amplitudine.

Alegerile din 2014 au fost despre justiţie şi stat de drept, din perspectiva celor care au înclinat balanţa. Dar, în 2016, va fi la fel, cu tema economică rămasă în continuare în plan secund? Aici este o întrebare asupra căreia merită atent reflectat.

O agendă publică construită în jurul economiei ar putea face din bătălia parlamentarelor de anul viitor un joc foarte strâns, ceea ce îi va crea şi Preşedintelui Iohannis greutăţi, pentru că tăierea nodului ar însemna şi asumarea unei responsabilităţi din perspectiva lui 2019. Competenţa economică, ca atribut reperabil în mintea alegătorilor, devine o mare piatră de încercare atât pentru liberali, cât şi pentru Preşedinte.