Nu mai e un secret nici pentru cei care observă trendul (the trend is your friend) şi care numără filialele din fiecare tabără. Nu mai e un secret pentru oamenii care înţeleg marea vulnerabilitate a lui Ludovic – vulnerabilitate care nu ţine nici de propria persoană (e un politician redutabil), nici de echipa lui lărgită (în care se găsesc mulţi oameni valoroşi), ci de camarila (sau senzaţia de camarilă) din proximitatea lui imediată (iar acest lucru este admis inclusiv de cei care aleg să îi rămână loiali). În sfârşit, faptul că Ludovic Orban ştie că pierde PNL nu mai e un secret dacă te uiţi la erorile de poziţionare pe care le face – erori pe care Orban din 2020, cu experienţa lui uriaşă, nu le-ar fi comis sub nicio formă.

A fost, mai întâi, pasul naţionalist şi religios straniu din urmă cu câteva săptămâni. Straniu pentru că Ludovic Orban a evitat de-a lungul unei cariere întinse pe decenii astfel de abordări. Şi când a ghidat PNL spre conservatorism, a făcut-o din umbră, cu mâna şi vocea altora. Nu doar pentru că asta nu e o poziţionare coerentă cu imaginea lui consacrată, ci şi pentru că ştie bine faptul că preşedintele Iohannis a evitat întotdeauna stridenţele naţionalist-bisericoase. Deşi e el însuşi credincios şi merge constant la biserică, Iohannis a trecut printr-un val imund de atacuri ale falangei Ponta-Firea din raţiuni de familie şi confesiune. Poziţionându-se ca liberal autentic, Iohannis a condus România în blocul statelor pro-Bruxelles şi pro-libertărţi, în opoziţie cu şovinismul conservator practicat de Varşovia şi Budapesta. Şi a promovat – atât cât îi permitea poziţia de arbitru constituţional – tabăra toleranţei la Referendumul pentru Familie. Din toate aceste motive, Ludovic Orban ştia că împingerea PNL spre o viziune politică de tip Viktor Orban înseamnă un gest ostil faţă de preşedinte. A făcut-o deliberat sau a fost o eroare produsă pe fondul nevozităţii şi căldurii?

Un indiciu pentru a răspunde la această întrebare vine de la o nouă poziţie bizară asumată de Ludovic zilele trecute. Sugestia, încă discretă, dar dezvoltată ulterior de unul din consilierii săi, că în lupta din PNL s-ar implica nişte „forţe” din afara partidului, nişte grupuri, nişte structuri – împotriva cărora el va lupta „ca la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz”. Împotriva acestor forţe, a spus Orban, el se va bate nu doar „pentru PNL”, ci de-a dreptul „pentru România” (forţele fiind, altfel spus, şi anti-naţionale). Cunoaştem bine acest discurs – de la Ponta, Dragnea şi zeci de alţi zeci de politicieni pe cale de a pierde puterea. Şi ştim bine cum el evoluează în trepte – la început vin sugestiile şi săgeţile, apoi se ajunge pe şleau la Soros, DNA şi servicii (în formele mai grave, şi la „ambasade”). Iar aici nu mai e vorba de un accident şi de o eroare. O astfel de poziţionare ar fi o catastrofă pentru PNL: un preşedinte al liberalilor care recită poezia lui Liviu Dragnea e echivalent cu falimentul politic şi moral al partidului.

Nimic nu e mai important în acest zile pentru viitorul PNL decât modul în care Ludovic Orban se împacă cu înfrângerea sa inevitabilă din septembrie. Cu responsabilitatea admirabilă dovedită în 2016, când s-a retras din cursa pentru primăria Capitalei? Sau persistând în naţionalismul-conspiraţionist consacrat de Dragnea în ultimul său an în fruntea PSD? Aşa cum am mai spus, spre deosebire de Dragnea, Ludovic Orban e departe de a fi un politician epuizat dacă pierde această rundă politică; rămâne cu o bază loială în PNL (probabil cifra lui reală în partid e undeva la 30% – dar sunt adepţi stabili); nu are probleme penale şi a avut un mandat rezonabil ca preşedinte. Dar e esenţial să piardă curat, responsabil, fără să dea semne de frustrare, fără să naufragieze în mesaje cu iz pesedist. Până acum, din păcate, pare să dea rateuri în acest demers.