Sigur că o parte din elitele intelectuale vor încerca să dea o formă ideologică acestor experimente de frontieră. Nu e un lucru rău în sine: generaţiile rebele de la 1450, de pildă, au făcut posibil umanismul, deşi au fost la momentul respectiv „sexomarxiştii” epocii lor (şi la vremea aia sexomarxiştii chiar aveau necazuri). Direcţiile distructive şi sterile experimentate de noile generaţii – anarhismele şi stidenţele de tot soiul – se vor risipi de la sine, nu vor lăsă urme la nivel social (cel mult nişte literatură decadentă – bună sau de duzină).

Dar în mentalitatea ţâfnos-conservatoare, această banalitate sociologică a curentelor culturale experimentaliste se transformă, invariabil, într-o ameninţare vitală şi într-o conspiraţie. În primul rând, pentru conservatorul vigilent civilizaţia stă întotdeauna să se prăbuşească chiar în această clipă: de la Turnul Babel încoace, uite-acum se-alege praful de vechile valori (dacă, fireşte, conservatorul nu ar lupta ca la Stalingrad, salvându-le în ultima clipă cu o postare dură pe Facebook). Apoi, tâfno-conservatorul este convins că ameninţarea nu este nici întâmplătoare, nici dezorganizată. Nu. La mijloc e un plan. O ocultă rău-voitoare coordonează distrugerea lumii vechi. Francmasonii, iudeobolşevicii, sexomarxiştii (culmea e că şi creştinii erau văzuţi la fel de romani când începuseră să câştige adepţi în inima Imperiului – şi ei erau acuzaţi că uneltesc în catacombe pentru a distruge „vechile valori pagâne, autentice”.)

Şoricelul diversităţii (fecunde sau ţipătoare) e umflat chiar de tâfno-conservatori până se transformă într-un elefant. Un elefant cu un plan malefic. Când un creator de modă îmbracă un fotomodel masculin în cine ştie ce ţinută feminină inadecvată – asta e treaba lui de creator, în fond, să fie excentric, autoironic, ridicol, să caute forme noi – tâfno-conservatorul e convins că, gata, masculinitatea clasică a murit, nu se mai fac bărbaţi ca pe vremuri, care să fumeze dominator, ca Clark Gable sau Camus. Au fost stricaţi de trotinete, de glezne goale şi, fireşte, de sexomarxism. Şi uite aşa un şoricel, un experiment estetic marginal (spartanii, cât se poate de virili, făceau experimente sexomarxiste mai radicale) devine un elefant ideologic care ameninţă lumea veche şi bună.

Ameninţarea. În ea se află cheia gândirii unui tâfno-conservator. Dacă ai o altă opinie – vrei să îi distrugi universul. Dacă tolerezi diversitatea sexuală – vrei să retezi bazele civilizaţiei iudeo-creştine. Dacă eşti feministă – vrei să surpi temelia Bisericii. Tâfno-conservatorii nu pot accepta la adversarii lor de idei existenţa unor valori pozitive: ele trebuie să fie eminamente negative, catastrofale şi unite într-o conspiraţie. În realitate, cei mai mulţi dintre sexomarxiştii cu care se luptă sunt oameni cu un univers religios şi spiritual bogat. Doar că nu îl pozează şi nu îl postează pe Facebook, pentru că discuţia corectă într-o societate modernă este despre drepturi şi libertăţi, nu despre cum se poziţionau Moise şi Muhammad în raport cu ele (Aia e o discuţie teologică cât se poate de interesantă. Teologică. Nu politică).

Dar nu lupta cu şoricelul e cea mai bizară îndeletnicire a conservatorilor. Mult mai greu de înţeles la ei e ura. Modul în care simt nevoia – ei, spiritualii, creştinii – să îşi anihileze partenerii de dialog. Un tâfno-conservator nu face schimb de idei, ci e scârbit de preopinent şi vrea să îl execute. Îl dispreţuieşte pentru că bea latte, pentru că merge în Malta, pentru că are glezna goală. Dacă îl critici pe Trump, tâfno-conservatorul nu îi va lua acestuia apărarea, ci va publica o lungă biografie a ta – după ce declară că nu meriţi nicio atenţie – prin care demonstrează că eşti comunist şi legionar. Dacă ceri educaţie sexuală în şcoli, tâfno-conservatorul o să spună că eşti peltic, ochelarist şi că nu l-ai citit pe Antiochos din Ascalon. Şi totul pe un ton necruţător, final, învârtoşat, dispreţuitor – de om care practică nu iubirea aproapelui, ci nimicirea lui. Această stilistică macho – în care nu găseşti nici urmă de duh al blândeţii, de îndreptare a păcătosului – e cel mai greu de înţeles nărav al tâfno-conservatorului. Pentru că e în răspăr cu ideile cele mai profunde şi mai puternice ale doctrinei pe care ar trebui să o predice. Şi pentru că este total ineficientă: ura şi tâfna nu vor câştiga niciodată un război împotriva diversităţii şi liberatăţii.