Aşa cum era de aşteptat, premierul Victor Ponta nu a renunţat la acciza suplimentară pe carburanţi, dar trebuie să observăm că nici preşedintele Băsescu nu i-a mai oferit, ca anul trecut, şansa unei ieşiri onorabile din clinciul în care singur s-a vârât. 

Ceea ce este cu adevărat scandalos în cazul accizei de 7 eurocenţi nu e atât faptul că a fost impusă, cât faptul că ea vine peste valoarea convenită cu Comisia Europeană în Tratatul de Aderare. În momentul aderării, România s-a angajat la un calendar de majorare a accizelor la o serie de produse, printre care benzina şi motorina. La benzină, valoarea accizei trebuia să ajungă la 359 de euro pe mia de litri, iar în cazul motorinei, la 330 de euro pe mia de litri. Logica – poate nedreaptă - a acestei condiţii era nu doar atragerea de mai mulţi bani la buget, ci şi aşezarea tuturor ţărilor europene cam la acelaşi nivel în ceea ce priveşte costurile produselor energetice, iar competitivitatea fiecărei economii să pornească de la acest dat.

Cum e şi firesc, tendinţa Bruxelles-ului a fost întotdeauna să grăbească alinierea accizelor, în timp ce tendinţa guvernelor naţionale a fost să o întârzie, tocmai spre a nu suferi costuri electorale prea mari. România a atins deja pragurile negociate: la 1 ianuarie 2011, acciza la benzină a ajuns la 359 de euro, iar la 1 ianuarie 2013, acciza la motorină a ajuns la 330 de euro. Birocraţii de la Bruxelles trebuie să fi ridicat o sprânceană când au aflat, la finele anului trecut, că Guvernul României intenţionează, din proprie iniţiativă, să majoreze acciza cu o valoare semnificativă: 7 eurocenţi la litru.

Ca o comparaţie, se cuvine să amintim că în ianuarie 2013, la ultima majorare în cadrul calendarului convenit, plusul adăugat la acciza motorinei a fost de doar 1,7 eurocenţi la litru, adică de patru ori mai mic decât cel pe care îl suportăm de câteva zile. Evident, Bruxelles-ul nu are motiv, iar celelalte ţări UE nu au interes să se bage în efortul Guvernului de la Bucureşti de a submina competitivitatea propriei economii, de a-şi trage un glonţ în picior. În ultimă instanţă, Uniunea Europeană nu e câtuşi de puţin o asociaţie de binefacere, ci mai degrabă un club de competitori.

Dar această discuţie e depăşită deja. Ea ar fi trebuit purtată astă toamnă, înainte de introducerea accizei. Singurul efort notabil a fost făcut atunci de preşedintele Băsescu, printr-un evident şantaj: nu promulg bugetul dacă se introduce acciza. Maniera în care a făcut-o, lipsită de contondenţe, i-a oferit premierului şansa unui compromis rezonabil: amânarea introducerii accizei cu trei luni.

Nu ştiu cât a sperat preşedintele că premierul va renunţa până la urmă definitiv la acciză. El spune că a nutrit această speranţă, dar maniera în care acţionează acum mă face să nu-l cred. Pare mult mai probabil că Traian Băsescu atacă această problemă în aşa fel încât să nu-i mai lase lui Victor Ponta, orgolios cum îl ştim, absolut nici o cale onorabilă de a renunţa la acciză. Iar scrisoarea pe care Băsescu a transmis-o lui Valeriu Zgonea şi fiecărui parlamentar, cerându-le să omoare ordonanţa prin care a fost introdusă acciza, nu lasă loc de dubii. În momentul în care scrii apăsat pesediştilor că „această taxă este introdusă doar pentru că asigură fonduri la dispoziţia domnului Liviu-Nicolae Dragnea, pentru a-i distribui baronilor locali în scopuri electorale”, şi le ceri să pună „interesul românilor mai presus de interesul baronilor locali”, ce şansă există ca pesediştii să te ia în serios?

Aşa încât cred că în acest moment politicienii din tot spectrul vor acciza. Ponta şi ai lui ca să-i arate lui Băsescu că l-au înfrânt, dar poate şi ca să ajungă ceva bani la baroni, iar Băsescu&Co, dar şi liberalii, pentru a avea un bun combustibil (nu?) pentru campaniile electorale ce vor veni. Noi plătim biletul şi vizionăm războiul lor.

Take all your overgrown infants away, somewhere, and build them a home, a little place of their own.