În 2018, România a atins un nou record: aproape 240.000 de români au ales să părăsească ţara pentru o perioadă mai lungă de un an. Sigur nu este o coincidenţă. Nu a trecut atât de mult timp ca să pretindem că am uitat că vorbim de acelaşi an în care PSD a scos milioane de români în stradă din cauza încercărilor de subjugare a justiţiei, a aruncat economia în aer cu taxa pe lăcomie şi în care am ţinut primele pagini ale ziarelor internaţionale cu gafe diplomatice sau abuzuri ale statului de drept.

Aşa că nu putem fi surprinşi că într-un singur an, atât de greu, un oraş mare, de dimensiunea Ploieştiului, a fost golit. Dar noi, clasa politică de astăzi, avem datoria morală să încercăm prin toate forţele să le oferim acestor oameni motive să revină acasă. Şi, până reuşim acest lucru, să avem grijă de cei pe care ei au fost nevoiţi să-i lase în urmă.

Vorbim prea puţin despre drama copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate. În primul rând, pentru că lipseşte armonizarea în raportările făcute la nivelul instituţiilor, datele existente diferă foarte mult. 

Cifrele care dor

Conform raportului unui grup de lucru organizat la nivelul Administraţiei Prezidenţiale, la 1 ianuarie 2018 avem mai multe cifre:

  • Date colectate de la DGASPC-uri: 94.896 copii cu părinţii plecaţi în străinătate, din care 30.195 cu ambii părinţi sau cu părintele unic susţinător plecaţi la muncă în străinătate.
  • Date de la Inspectoratele Şcolare Judeţene: 159.038 copii cu părinţii plecaţi în străinătate, din care 45.502 copii cu ambii părinţi sau cu părintele unic susţinător plecaţi la muncă în străinătate.
  • Date de la asociaţii şi ONG-uri: 170.000 - 350.000 copii.

 

Realitatea este că, în prezent, nu se cunoaşte numărul exact al copiilor rămaşi acasă în urma plecării unuia sau ambilor părinţi în străinătate. Acesta trebuie să fie punctul de pornire - avem nevoie de un sistem de raportare unitar, integrat, care să reflecte situaţia reală la zi.

În al doilea rând, dincolo de bilanţul pragmatic, este şi cel emoţional: sute de mii de copii rămân singuri acasă. Aceşti copii riscă să devină generaţia pierdută a României, chinuiţi de sentimentul de abandon şi de vină, fără acces la oportunităţi de dezvoltare. Studiile de specialitate arată riscurile grave la care sunt expuşi copiii care au cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate: abandon şcolar, dezvoltare psihosocială deficitară (autoizolare, lipsa comunicării cu cei în grija cărora au rămas), infracţionalitate (mai ales în cazul adolescenţilor lăsaţi fără supraveghere), acces deficitar la servicii de bază (sănătate, educaţie, cultură etc).

Cu această problemă se confruntă aproape fiecare localitate din România. Unde migraţia este la cote ridicate. Sunt şi zone profund afectate, cum sunt judeţele din Moldova sau din sudul ţării, unde consecinţele pot fi dramatice dacă nu alegem să ne implicăm urgent.

Apel la implicare

Dacă ne implicăm acum, noi cei din arena publică, putem  găsi împreună soluţiile urgente pentru salvarea generaţiilor de copii singuri acasă şi putem da şansa la o viaţă normală acestor copii. Şi putem preveni prelungirea peste generaţii a fenomenului pierderii celei mai valoroase resurse a României – oamenii. Pentru că dacă statul nu face nimic pentru aceşti copii, fără discuţie vor alege acelaşi drum ca părinţii lor. Dar dacă arătăm că se poate şi în România, poate vor alege să rămână.

De ce sunt aşa convins că se poate? Pentru că am încercat pe cont propriu şi a funcţionat.

În 2018, împreună cu câţiva oameni preocupaţi de acest subiect, am lansat programul SuperEroi, prin care ofeream mentorat copiilor singuri acasă din comunităţi afectate de migraţie. Am derulat două programe pilot, în comuna Botoroaga, judeţul Teleorman, şi în comuna Adunaţii Copăceni, judeţul Giurgiu, iar impactul a fost complet diferit de ceea ce anticipam.

 

Am văzut cu ochii noştri ce efecte poate avea acest fenomen asupra unui copil - ce traume, ce probleme de adaptare, ce nevoi speciale au. Apoi, ne-am convins că sprijinul unui adult, atenţia oferită pentru nevoie de bază şi suportul permanent sunt elementele care pot defini traiectoria acestor copii. De la ajutor la teme, activităţi extra-şcolare sau discuţii pe subiecte complicate, care nu pot fi abordate cu un bunic sau o mătuşă, un mentor poate forma un copil şi îl poate pune pe un drum corect.

 

Tocmai de aceea, avem nevoie rapid de o lege care să definească la nivel naţional conceptul de mentorat şi să stabilească cadrul unui parteneriat între şcoli, inspectorate şcolare, Ministerul Educaţiei, pe de o parte,  şi asociaţii şi ONG-uri de profil, pe de altă parte. Legea poate merge până la oferirea de facilităţi sau vouchere pentru copii sau pentru mentori, în funcţie de impactul bugetar şi de nevoile identificate. În acest moment, cadrul legal pentru această categorie include o secţiune dedicată pentru copiii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate în legea Legea 272/2004, de protecţie şi promovare a drepturilor copilului. De asemenea, Administraţia prezidenţială şi Salvaţi Copiii au început demersuri pentru clarificarea şi simplificarea procesului de delegare a autorităţii parentale, definit în Codul Civil. Însă, nevoile sunt mult mai ample.

Modele de bune practici

Modelul pentru implementarea de programe de mentorat pentru toţi copiii care cresc singuri acasă, cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, le poate asigura tuturor un start egal în viaţă, acces la serviciile de bază şi sprijinul de care au nevoie. Democraţii mult mai dezvoltate au înţeles mai devreme rolul mentoratului în modelarea viitorului categoriilor vulnerabile, aşa că avem la dispoziţie exemple de bune practici de unde ne putem inspira.

Guvernul Statelor Unite ale Americii are o deja o tradiţie de câteva decenii în implementarea programelor de mentorat pentru diferite categorii vulnerabile, studiile arătând beneficiile clare pentru copiii care au mentori în viaţa lor. Conceptul de mentorat a crescut în popularitate, după ce au fost constatate efecte pozitive clare pentru copiii care au avut un model în viaţa lor, un mentor care le-a oferit sprijin şi consultanţă în stabilirea şi atingerea obiectivelor. Relaţiile de mentorat pot fi formale sau informale, dar în orice variantă trebuie să includă empatie, deschidere, relaţii consistente de lungă durată, împreună cu rolul adultului de modelare, învăţare şi consultare.

Asociaţia Tuesday’s Children, tot din SUA, derulează o serie de proiecte de mentorat pentru copiii afectaţi de diverse acte de terorism sau violenţă, constatând impactul incredibil asupra traiectoriei vieţii tuturor celor incluşi în programe. Mentorii oferă sfaturi, împărtăşesc experienţe de viaţă şi ajută tinerii să depăşească provocările vieţii, fiind recrutaţi, selectaţi şi instruiţi de profesionişti în domeniu. Potrivirea mentorului cu un copil se face pe criterii de compatibilitate din punct de vedere al personalităţii, interese comune şi, desigur, distanţă.

Un alt exemplu concludent, tot din Statele Unite ale Americii, este JUMP (Juvenile Mentoring Program), dedicat tinerilor cu risc ridicat de abandon şcolar sau de asociere nefericită cu anturaje riscante. Programul a debutat în 1974, iar în în 1996, congresul SUA a decis finanţarea acestuia cu 4 milioane de dolari. Conceptul de mentorat îşi are originile în ultimele decenii ale secolului 19, când aşa numiţii "Friendly Visitors"  erau modele pentru copiii săraci.

Aşadar, avem un cadru, avem toate motivele din lume şi avem o datorie faţă de generaţiile viitoare. Parafrazându-l pe regele Mihai, haideţi să facem din ţara luată cu împrumut de la copiii noştri un loc din care ei să nu îşi mai dorească să plece. Vă chem alături să luptăm pentru viitorul ţării, să salvăm împreună generaţiile de copii care cresc singuri acasă.