Nu numai pandemia de Covid-19 conferă caracterul special al acestor alegeri. Am în vedere o serie de factori care ţin de trecutul politic postdecembrist, de ţinuta electorală a candidaţilor, de situaţia internaţională, de starea actuală a Uniunii Europene.

Observ că actuala luptă electorală pare puţin desprinsă din imaginea păstrată în mentalul colectiv a anului 2000.

Pentru cei născuţi înainte de 1989, care au prins măcar câţiva ani de şcoală înainte de Revoluţia din Decembrie, anul 2000 ar fi fost, în propaganda oficială un an de referinţă privind reforma politicii româneşti.

După schimbarea politică legitimată de alegerile din mai 1990, anul 2000 a ajuns să fie un an de referinţă, dar într-un alt sens decât cel imaginat cândva.

Anul 2000 a fost anul în care CDR a eşuat, PNŢCD dispărând din rândul partidelor parlamentare, PNL reuşind cu greu să prindă pragul electoral. Câteva trădări, traseisme iar PSD şi Adrian Năstase, minoritari în Parlament (au fost ajutaţi de UDMR printr-un protocol de sprijin parlamentar fără a intra la guvernare) şi-au asumat guvernarea cu scopul de a asigura integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană. La finalul anului 2000, alegerile prezidenţiale s-au tranşat în favoarea lui Ion Iliescu, câştigătorul jocurilor politice din timpul Revoluţiei din 1989 şi fost Preşedinte al României între 1989-1992, 1992-1996. În 2000, Ion Iliescu, fostul activist şi ministru comunist convertit la ”democraţia originală” s-a înfruntat la prezidenţiale cu exponentul curentului numit ”naţionalist”, în realitate un şovinism împănat cu naţionalism, discurs radical, antisemit, chiar antieuropean. Nu aş fi adus în atenţie acest aspect dacă după 2004 încolo, majoritatea politicienilor PRM nu ar fi ajuns în PSD unde au câştigat poziţii cheie în anii care au urmat debarcării lui Adrian Năstase şi debarcării lui Mircea Geoană. Aş da aici două nume: Lia Olguţa Vasilescu şi Codrin Ştefănescu. În fapt, spre PSD s-au îndreptat treptat, fie prin intrare în partid, fie prin alianţe nume care vor face carieră: Liviu Dragnea, un politician din eşalonul II al PD, Radu Mazăre, politician PD din Constanţa. Asta în timpul în care, din anturajul lui Adrian Năstase a început să urce Victor Ponta, care a deschis PSD către ”importul de politicieni”, după ce el însuşi spusese că în 1990, când urma să împlinească 18 ani ar fi fost susţintător al lui Ion Raţiu, candidat la prezidenţiale din partea PNŢCD.  Nume de liberali precum Călin Popescu Tăriceanu, Norica Nicolai (fost membru PNŢCD), Varujan Vosganian au ajuns, după mulţi ani să fie în siajul PSD.

Integrarea nord-atlantică s-a realizat prin invitaţia adresată României la Praga în 2002 şi prin intrarea oficială din 2004.

În anul 2004, România nu a dobândit statutul de economie de piaţă funcţională, fără de care intrarea în UE nu era posibilă, ceea ce a reprezentat începutul sfârşitului politic pentru Adrian Năstase, care se pregătea pentru a candida la Preşedinţia României. Tratatul de aderare a fost semnat în aprilie 2005, iar aderarea s-a produs oficial la 1 ianuarie 2007. În 2004, Traian Băsescu (Primar General al Capitalei din anul 2000) a câştigat alegerile alături de liderul PNL Călin Popescu Tăriceanu, devenit prim-ministru, din 2004, până în 2008, actualul premieri Ludovic Orban fiind pe atunci Ministru al Transporturilor.

Am arătat în rândurile de mai sus care era atmosfera politică a anilor 2000, pentru a înţelege de ce între anul electoral 2000 şi anul electoral 2020 există o asemănare, atât prin context, cât şi prin personaje.

După 2000, s-a accelerat deschiderea României către Vest, dar şi cea a Republicii Moldova către România. Mulţi români, profitând de şansa oferită de acordarea vizelor de călătorie, au plecat şi au rămas în statele UE, astfel că în 2007, când România era deja în UE, românii erau printre cei mai numeroşi imigranţi din Est. În afară de vize, guvernele României nu au făcut nimic pentru concetăţenii lor care plecau din România unde industria şi agricultura erau distruse, sănătatea şi educaţia erau subfinanţate, armata era supusă restructurărilor în privinţa profesionalizării, aşa cum cerea NATO. În acei ani, cunoscătorii de meserii trebuiseră să plece din ţară, fiindcă nu mai aveau unde să lucreze.

Ca să revin la chestiunea electorală, în 2000, CDR, care reprezenta dreapta eşuase, iar PSD care fusese acuzat că până în 1996 fusese partid-stat, moştenitor al PCR, revenea la putere.

În 2000, în România, deşi nu era o pandemie, domnea deznădejdea. Integrarea europeană era departe, refuzul invitaţiei din 1997 de aderare la NATO îi făcuse pe mulţi să creadă că nu va mai urma un al doilea val pentru România.

Cât priveşte primăriile, o să mă opresc la Bucureşti, care cunoscuse administraţia de dreapta a lui Crin Halaicu, Victor Ciorbea şi a lui Viorel Lis. În 2000, Traian Băsescu, fost parlamentar şi ministru al transporturilor în guvernul Roman, intra în turul 2, la mustaţă şi îl înfrângea în acest al doilea tur, pe Sorin Oprescu de la PSD, care câştigase turul I.

Traian Băsescu se încadra astfel, în logica de la Paris (Bucureştiul era ”Micul Paris”), în care Jacques Chirac devenise Preşedintele Franţei după ce fusese Primar al Parisului.

Vedem că, pentru Bucureşti,  se confruntă azi puţini politicieni ai anului 2000: Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu. Gabriela Firea lucra la televiziune iar Victor Ponta lucra în magistratură.

Traian Băsescu, fost parlamentar, fost ministru, fost Primar General al Capitalei, fost Preşedinte al României, actual lider al PMP (fost lider al PD şi al PDL) şi eurodeputat ales în mai 2019 este singurul politician al anilor 2000 care a supravieţuit având neîntrerupt funcţii politice.

Senatorul Călin Popescu Tăriceanu, fost premier şi fost Preşedinte al Senatului,  candidează pentru un mandat la Primăria Capitalei, dar şansele lui şi ale partidului care îl susţine, ALDE, sunt minime. Gabriela Firea a câştigat Primăria Capitalei în 2016, din partea PSD, după ce anterior a fost senator PSD în legislatura 2012-2016.

Deputatul Victor Ponta, fost ministru şi fost premier nu şi-a asumat personal candidatura ci a preferat să îl promoveze pe Ioan Sârbu, care va candida din partea Alianţei Pro Bucureşti 2020.

PNL nu a avut în tot partidul, deşi se află la guvernare, niciun politician capabil să candideze. A preferat să meargă pe mâna lui Nicuşor Dan, fostul lider al ”Uniunii Salvaţi Bucureştiul”, devenită ”Uniunea Salvaţi România”. Nicuşor Dan nu mai este lider USR (nici membru USR), iar USR s-a aliat cu PLUS, formaţiunea fostului premier Dacian Cioloş, premierul tehnocrat care a condus Guvernul României din toamna anului 2015, până în iarna anului 2016.

USR a fost un partid care s-a făcut cunoscut mai mult prin acţiuni de contestare şi de protest, strategiile locale şi naţionale lipsind cu desăvârşire.

Îi voi menţiona aici şi pe ceilalţi candidaţi dar aceştia nu au şanse reale de a înregistra rezultate vizibile, trebuind, conform unui analist celebru al anilor 90, Silviu Brucan, ”să se sature cu frimiturile care vor cădea de la masa celor mari” (acesta făcea afirmaţia în contextul alegerilor prezidenţiale din 1996): Alexandru Ion Coita (Partidul Republican din România), fost consilier al  fostului premierr Viorica Vasilica Dăncilă, Bogdan Stanoevici (Partidul Social Democrat Independent), susţinut de fostul primar al Sectorului 5, Marian Vanghelie,  Cătălin Ioan Berenghi (independent) Florin Călinescu (Partidul Verde), Octavian Bădescu (independent) Radu Octavian Moraru (independent) Radu Ghidău (Partidul Alianţa Naţional Ţărănistă), fost parlamentar PNŢCD, John-Ion Banu (Partidul Naţiunea Română), Claudiu Richard Târziu (Alianţa pentru Unirea Românilor, formaţiunea lui George Simion), Ileana Daniela Nănău (PRM),  Valentina Bistriceanu (PER).

Aşadar, este clar că lupta decisivă se va da între Traian Băsescu (PMP), Gabriela Firea (PSD) şi Nicuşor Dan (susţinut de PNL şi USRPLUS).

Traian Băsescu este politicianul anilor 90, aflat la apogeu în 2000, în timp ce Gabriela Firea şi Nicuşor Dan sunt produsul politic al societăţii româneşti  de după 2000.

De ce am afirmat mai sus că actuala luptă electorală seamănă cu lupta anului 2000 ?

În primul rând, în 2000, cuvintele de ordine erau dezamăgirea şi speranţa. Dezamăgirea era generată de eşecul ”Dreptei” (sintagmă care s-a reinventat acum deşi nu e clar ce partide intră sub această umbrelă), speranţa era generată de dorinţa de a intra în NATO şi UE, singurele ”proiecte de ţară” de după 1990.

În al doilea rând, în 2020, atât PSD, cât şi PNL au dezamăgit, exact ca acum 20 de ani. Singura diferenţă este că pornirile extremiste şi şovine s-au estompat, ajutate şi de prevederile legislative care interzic formaţiunile care promovează, ura, şovinismul, ideologiile extremiste etc.

În al treilea rând, dezamăgirea multora este că, după 13 ani de prezenţă în UE, România nu s-a modernizat cum se spera în anul 2000. Mai sunt multe de făcut, cel puţin la nivel de Bucureşti, care, în mare, supravieţuieşte cu infrastructura de dinainte de 1989, cel puţin în cazul alimentării cu apă, metroului, şoselei de centură etc.

În al patrulea rând, discursurile pline de promisiuni legate de investiţii din bani europeni sunt la fel de pompoase precum cele ale anului 2000. Numai că, spre deosebire de atunci, acum ştim ce înseamnă apartenenţa la UE şi că, de fapt, tot politicienii români trebuie să creeze strategiile pentru care UE îi ajută cu fonduri.

În al cincilea rând, dacă în 2000, au început să voteze cei născuţi la începutul anilor 80, în 2020, votează cei născuţi la începutul anilor 2000.

Tinerii născuţi după 2000 şi-i amintesc prea puţin pe Traian Băsescu sau pe Călin Popescu Tăriceanu din perioada 1990-2014. În schimb, i-au văzut pe toţi ceilalţi care s-au considerat de ”tip nou”, fiecare în optica partidului care îl propulsează : Gabriela Firea, respectiv Nicuşor Dan. Prima face parte dintr-un partid incapabil să se reformeze, al doilea a construit un partid incapabil nu să facă ceea ce a promis (partid din care a plecat) ci să demonstreze că măcar a făcut paşi hotărâţi, timp de patru ani în Parlament, în această direcţie.

PNL a guvernat alături de PSD în USL, aşadar, cum defineşte Nicuşor Dan opoziţia lui faţă de stânga şi opoziţia PNL faţă de PSD sau faţă de PMP, dacă PNL a guvernat alături de PD şi PSD şi a absorbit PDL ?

Traian Băsescu are un aliat puternic în rândul cetăţenilor din Republica Moldova care au buletin de Bucureşti sau flotant în Bucureşti. Voturile lor pot face diferenţa.

Românii care au prins recesiunea şi tăierile de salarii din 2010 îşi amintesc de faptul că au putut pleca peste graniţe, dar, azi, exact ca în anul 2000, Europa nu este prea dornică să ne primească în contextul pandemiei actuale, când locurile de muncă s-au redus chiar şi pentru cetăţenii din statele dezvoltate ale Uniunii Europene. Tinerii născuţi în 2000 erau prea mici să îşi mai amintească, iar acum aceşti tineri pot să voteze pentru prima oară la alegeri locale şi parlamentare (în 2019 au votat prima oară la alegeri europarlamentare). Discursul politic al lui Traian Băsescu, bine construit de staff-ul de campanie, compus din mulţi tineri, poate să îi atragă mai mult decât prestaţia lui Nicuşor Dan sau a Gabrielei Firea.

Dintre toţi candidaţii, singurul care ştie să promită cu prudenţă şi, asemeni lui Ilie Moromete, ştie să schimbe vorba când vin discuţiile neplăcute. Să nu uităm că lupta pentru justiţie a USR s-a făcut în jurul unor personaje fanion gen Monica Macovei, Laura Codruţa Kovesi care au fost lansate tot de Traian Băsescu. Faptul că ani de zile, trustul Intact (unde a lucrat şi Gabriela Firea înainte de a intra în politică) a lovit numai în Traian Băsescu şi în apropiaţii lui, fără ca Traian Băsescu să ajungă măcar o zi în spatele gratiilor, a făcut ca Traian Băsescu să aibă capital de imagine. Traian Băsescu a imprimat ideea că fratele lui a ajuns după gratii, deci, el Traian Băsescu a fost corect, nu a intervenit pentru el, în schimb PSD a vrut să acapareze statul de drept pentru a-l scăpa de închisoare pe Liviu Dragnea.

 Mai este un aspect. Dacă ne uităm pe pliantele electorale, staff-ul de campanie al lui Traian Băsescu a pregătit un material pentru candidatura lui, într-un tiraj de 1 milion de exemplare. Materialul reprezentativ al lui Nicuşor Dan a fost tipărit în 500 000 exemplare. PNL şi USR sunt partide parlamentare cu o mai mare putere financiară decât a PMP, judecând după alocările bugetare cuvenite partidelor parlamentare. Să nu uităm că PNL şi USR au mai muţi europarlamentari decât PMP.

 Gabriela Firea a aruncat totul în luptă: angajaţii din companiile Primăriei luptă până la ultimul bit pe reţelele sociale, unii angajaţi din spitale au primit chei de apartamente. Gabriela Firea a scos pe stradă autobuze şi tramvaie noi, dar nu a rezolvat problema RADET, care e în faliment. A dat din umeri neputincioasă spunând că nimeni nu va putea reabilita mai mult decât s-a făcut sub conducerea ei în Bucureşti. A amintit şi de Nicolae Ceauşescu spunând că nici el nu ar fi putut face o reabilitare de amploare.

Este evident că Gabriela Firea nu poate promite mai mult decât ceea ce a făcut în ultimii 4 ani. Bucureştenii, efectiv îşi doresc mai mult, iar actuala administraţie şi-a arătat limitele.

Traian Băsescu are avantajul că a condus Capitala în 2000-2004, exact când Bucureştiul şi România erau în faţa unui drum nou, calea înapoi nefiind dorită.

Acum, în 2020, România şi Capitala sunt iarăşi la un început de drum în UE. Cum Traian Băsescu a fost un fel de specialist al ”politicii de început de drum” sunt convinsă că o mare parte a electoratului îi poate acorda o şansă nouă.

Aşadar, în ciuda altor opinii, şi vreau să repet că nu am scris aceste rânduri ca pledoarie pentru un candidat anume, consider că Bucureştiul va avea mâine, 27 septembrie 2020,  la închiderea urnelor, o mare surpriză şi anume, Traian Băsescu să câştige în faţa Gabrielei Firea şi a lui Nicuşor Dan.