INTERVIU Marina Constantinescu, critic de teatru: „Pentru mine, Festivalul «Enescu» este un miracol“

INTERVIU Marina Constantinescu, critic de teatru: „Pentru mine, Festivalul «Enescu» este un miracol“

]n casa Marinei Constantinescu se aude încontinuu Radio România Muzical. Spune că muzica o protejează, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în emisiunea pe care o realizează săptămânal la TVR1, „Nocturne“

Realizatoarea TV Marina Constantinescu s-a născut, poate nu întâmplător, chiar în ziua în care avea loc premiera naţională a operei enesciene Oedipe: 22 septembrie 1966.

Ştiri pe aceeaşi temă

Este eseist, cunoscut pentru cronicile de teatru din „România Literară“ şi pentru emisiunea „Nocturne“, de la TVR, dar şi meloman atent, curios, deţinător al unei colecţii impresionante de discuri şi de CD-uri. În casa răcoroasă, umbrită de viţă-de-vie, din apropierea Parcului Carol, Marina ne-a primit într-o rochie albă, lungă; ţinea în mână o agendă mică, în care şi-a notat de-a lungul timpului impresii de la Festivalul „Enescu“. Una dintre ele este legată de Daniel Barenboim, pe care l-a cunoscut înaintea unui concert. Erau la Hotelul Hilton, iar dirijorul îşi bea tacticos cafeaua şi mânca o prăjitură – ca într-un ritual –, privind prin geam la grupurile de oameni care se grăbeau spre Sala Palatului. Când i s-a atras atenţia asupra acestui lucru – povesteşte Marina, zâmbind –, Barenboim a răspuns liniştit: „Nu-i nimic, nu încep fără mine“.
 
Adina Scorţescu: Când aţi început să mergeţi la Festivalul „Enescu“?
   
Marina Constantinescu: Am fost la o ediţie în 1981, o ediţie la care au cântat Dan Grigore, Radu Lupu şi Ion Voicu. Acela a fost un moment al meu de suflet, pentru că puteam să-i ascult, în acelaşi interval scurt, şi pe Radu Lupu, şi pe Dan Grigore. 
 
Am frecventat acest festival şi acum, după atâtea ediţii, am nostalgia lui. Cred că, în ’91, am simţit că este o ediţie în care se doreşte recuperarea anilor strălucitori care au fost în ediţiile din anii ’61, ’64, până la începutul anilor ’70. 
 
Andrei Pleşu, ca Ministru al Culturii, a deschis toate uşile şi toate ferestrele ca să circule ideile mari. Am simţit că se fac eforturi ca să se recupereze ceva din strălucirea acestui eveniment pe care Yehudi Menuhin îl începea în România în 1958, la trei ani după moartea lui Enescu. Şi din ’91 ţin minte St. Martin in the Fields, la Bucureşti – mie mi se părea că este un vis. 
 
Am simţit că se înnoadă cumva tradiţia. Cred că omagiul acestui festival este unul fabulos, pentru că ţine cont de o mare valoare – cea a lui George Enescu – şi de ceea ce înseamnă un model. Pentru că, ceea ce a făcut Yehudi Menuhin în 1958 şi a continuat să vină aici până în 1998, cu un an înainte de moartea sa, când deja era lord, arată seducţia pe care George Enescu a revărsat-o asupra lui, atunci când era copil şi a venit la Vila Luminiş, la Sinaia. Iar maestrul Enescu l-a primit şi a lucrat cu el. Asta este o poveste care mie îmi stârneşte valuri de emoţii: un gest făcut de un mare maestru, faţă de un copil, desigur genial – dar atâţia copii sunt geniali şi poate nu îşi întâlnesc un maestru. 
 
Când am văzut prima oară reclama la festival pe Euronews şi pe Mezzo, mi-am zis: „Uaau, chiar suntem în Europa!“
 
Există în Sinaia, puţin mai jos de Cazino, pe partea stângă, un bloc retras care are o plăcuţă pe care scrie „Aici a locuit Yehudi Menuhin, cu mama lui, când a fost ascultat la Vila Luminiş de George Enescu“. Eu cred că, în 1958, omagiul lui a fost ca un val imens care a tras după el omagiul nostru. Toţi cei care au venit de-a lungul timpului – până când perioada comunistă a strâns şurubul şi a vrut să transforme un festival de mare anvergură internaţională într-un festival sub cota manifestărilor din „Cântarea României“. Dar tot ce a însemnat participare internaţională de prim rang a fost ca un boule de neige în jurul lui Enescu, a lui Menuhin şi a relaţiei maestru-discipol. Şi în jurul ideii de reverenţă faţă de valoare. Asta pentru mine e copleşitor şi nu văd ceva similar în România în care trăiesc. 
 
Gestul lui Menuhin, un gest exemplar, care – cu strădanii, cu eforturi, cu obstacole  –  a rezistat din 1958 şi până azi. Şi iată că după ’91 şi, mai degrabă, în ediţiile din 2001, 2003 şi 2005 a căpătat aşa o avengură şi aşa un impact cu totul şi cu totul remarcabile, încât Festivalul „George Enescu“ este brandul nostru de ţară. Că ne place sau că nu ne place. Atât de solid a fost construit, încât nici ochiul vigilent al perioadei de după tezele din iulie 1971 n-a reuşit să-l omoare. Andrei Pleşu, apoi Ion Caramitru şi Adrian Iorgulescu au fost miniştrii Culturii care au intuit că acest Festival ne duce în lume şi aduce lumea marilor valori spirituale la noi.
 
Întrebarea e ce ar mai trebui să facem şi noi pentru ca locurile în care se întâmplă să fie de talia festivalului. Cumva festivalul e avangardist, a luat-o înaintea putinţelor noastre de a face o sală, un mall cultural, în care sunetul să fie perfect pentru marile orchestre ale lumii. Dar, repet, este un brand de ţară, singurul, incontestabil, care stârneşte valuri de emoţii – cred că şi de invidii  –, şi pe care, dacă aş putea să-l apăr cu viaţa mea,  aş face-o. Pentru că au fost unele discuţii – similare cu cele din 1976, care au tăiat fondurile –, care au spus că e un festival prea costisitor şi că nu ne permitem. Mi s-a părut că în ultimul timp am auzit şoaptele astea din nou şi aş vrea să fie doar o nălucire a mea, să nu aibă legătură cu realitatea. Ne reprezintă într-un mod excepţional, iar ce se întâmplă pe perioada festivalului este ca un vis salvator pentru naţia asta. 
 
Cum v-aţi dezvoltat apetitul pentru muzica clasică?
 
Cred că a fost fondul pe care am crescut, într-o perioadă în care Cortina de Fier nu părea să se mai ridice. La noi în casă se asculta muzică, dar nu doar muzică clasică, muzică bună. Televizorul nu a existat în formarea noastră. Televizorul mănâncă atâta timp din viaţa oamenilor, că oamenii sunt neglijenţi cu ei, cu structura lor interioară, cu formarea copiilor, pe care îi lasă să-şi petreacă nepermis de mult timp timp în faţa televizorului sau a calculatorului. Ştiţi că Bill Gates îşi lasă copiii sâmbăta sau duminica, o oră-două? Studiile arată că cele mai mari acumulări se petrec până în 13-14 ani. Dacă ar şti asta părinţii care îşi păzesc copiii de citit, de sălile de teatru, de concerte, de expoziţii şi de freamătul vieţii, poate s-ar schimba ceva fundamental în lumea asta atât de degradată. 
 
Este interesant că spuneţi asta dumneavoastră, care aveţi o carieră în televiziune.
 
Eu nu cred că televiziunea ar trebui să formeze. Televiziunea publică, însă, trebuie să fie extrem de responsabilă faţă de limba română şi de valorile noastre, atâtea câte sunt, şi – slavă Domnului! – sunt mult mai multe decât percepi la prima vedere. Asta e o datorie, da. M-am pus şi eu în slujba acestei datorii şi am învăţat de la Iosif Sava că, orice s-ar întâmpla, tu trebuie să-ţi duci această misiune, această datorie faţă de limba română şi faţă de cultură. Puţini oameni ştiu cât a suferit Iosif Sava şi cât se lupta pentru cultura în televiziune. În emisiunile lui de pe TVR 2, cu câteva mese, scaune şi cu o floare, au fost cele mai frumoase şi mai provocatoare spectacole spirituale. Cumva şi datoria faţă de personalitatea lui mă îndeamnă să rezist, atunci când aş spune că nu mai pot. 
 
Care este legătura dintre emisiunea dumneavoastră, „Nocturne“, şi ilustraţia muzicală pe care aţi ales-o, o nocturnă de Chopin?
 
„Nocturne“ mi-a venit de la un alt fenomen de mare impact, de la sfârşitul anilor ’60, Nocturnele de la Ţăndărică şi de la Teatrul Mic, cu Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu şi Johnny Răducanu. Au fost ca o insulă a lui Prospero, care aduna în jur minţi neliniştite cultural. Oamenii au trăit frumos atunci, pentru că profunzimea artei te poate face puternic într-o lume atât de grea şi de complicată ca cea a comunismului. Mie „Nocturne“ de aici mi-a venit. După care, stând de vorbă cu Dan Dediu şi cu Valentina Dediu, împreună am ştiut ce nocturnă de Chopin vrem şi tot împreună am ales interpretarea. M-am simţit protejată de muzică, nu doar însoţită de ea, în aventura care este această emisiune a mea.
 
Cumva festivalul e avangardist, a luat-o înaintea putinţelor noastre de a face o sală, un mall cultural, în care sunetul să fie perfect pentru marile orchestre ale lumii.
 
Ce ritualuri aveţi, legate de festival?
 
După ’90, mama a ieşit la pensie şi mi-a luat primul abonament, un abonament de pensionar. În anii ’95, ’98, stăteam toată vara liniştită, pentru că aveam asigurate biletele la festival. Abonamentele de pensionari erau pentru locurile de sus, de la Sala Palatului. Şi să ştiţi că acolo am fost foarte fericită, multe ediţii; pentru că aveam un grup de amici cu care discutam, exista deja o comunitate. Dacă unul dintre noi lipsea, ceilalţi se nelinişteau; stăteam de vorbă şi nu invidiam resursele financiare ale unora care stăteau jos, foarte bine, dar care aplaudau în pauza dintre secţiunile muzicale. După aceea, încet încet mi-am luat bilete şi am fost plătitor la Festivalul „Enescu“. Dacă am mai primit câte o invitaţie, mi-am bucurat prietenii pensionari – medici, profesori universitari, arhitecţi – care nu-şi puteau permite un bilet. Deci am primit invitaţia, dar am dat-o mai departe. Iar eu mi-am cumpărat biletele. Sunt un cadou pe care mi-l fac o dată la doi ani şi pe care-l merit.
 
 În plus, eu sunt născută exact pe 22 septembrie 1966, când a fost premiera naţională cu „Oedipe“ al lui Enescu, în care tânărul David Ohanesian a debutat atunci cu această foarte grea partitură, sub bagheta lui Silvestri. De multe ori m-am gândit că, în viaţa mea, toate poveştile s-au împletit cu multă substanţă. Şi, în ultimii ani, îmi acord mult mai mult timp ca să citesc toate semnele astea, peste care uneori am trecut. 
 
UN CONCERT CA O LITURGHIE
 
Ce înseamnă să citeşti semnele?
 
Nu întotdeauna îţi acorzi răgazul de a sta la taifas cu tine, de a poposi în tine însuţi. Fugi de tine. Fie că unele lucruri nu-ţi plac, fie că altele te înspăimântă sau ţi-ar crea o voluptate să te afunzi prea mult în ele. Dar vine o vârstă la care e bine să stai de vorbă cu tine. Şi se întâmplă momente, ca cele din 2001, cu tragedia de la 11 septembrie, când îţi dai seama cât de norocos poţi să fii că trăieşti. Uneori viaţa e doar o supravieţuire, dar îţi dai seama că e şi un mare dar de care trebuie să te bucuri chiar dacă eşti în depresie, chiar dacă ţi-ai pierdut oamenii cei mai dragi.
 
 În 2001, l-am aşteptat foarte mult pe Kurt Masur. El mai fusese în ediţiile mari ale Festivalului „Enescu“, de până în anii ’70; cu Richter, cu Zubin Mehta, cu Rostropovich, cu Aldo Ciccolini. Au fost mari personalităţi aici şi e bine să se ştie că au fost şi că acum sunt din nou. În 2001, Kurt Masur dirijase Orchestra din Londra la New York şi a venit aici cu Beethoven. Exact în ziua aia s-a întâmplat nenorocirea de la New York şi am stat, îmbrăcată foarte frumos, să văd ce se întâmplă. M-am gândit că n-o să mai aibă loc acest concert şi am ezitat dacă să mă duc sau nu. Până la urmă m-am dus; am plecat ca în transă – foarte frumos îmbrăcată, dar în papuci. M-am dus, Sala Palatului nu era chiar plină. Şi a apărut Kurt Masur, foarte înalt, parcă împovărat, conştient de limita dintre viaţă şi moarte.
 
 Arta asta înseamnă: să fim împreună, să învăţăm să ne ascultăm, să ne privim.
 
Dirijorii nu vorbesc; salută, se întorc cu spatele şi începe relaţia lor cu lumea sunetelor. Dar atunci el a simţit nevoia să spună câteva cuvinte. A zis că ei s-au întors de la New York, că sunt în stare de şoc, şi că închină acea seară celor care nu mai sunt şi lui Dumnezeu care ni le dă pe toate. După aceea a venit Beethoven. E o poveste cu tâlc şi încă trebuie s-o descifrez, pentru că încă mai am necuviinţa să cârtesc, să sufăr în faţa unor lucruri mărunte, a deşertăciunii. 
 
Marii preoţi ortodocşi spun că suferinţa adevărată duce către verticalitate şi smerenie şi că, fără asta, o viaţă adevărată nu se poate. Dar totul este să te aşezi, să-ţi dai timpul să înţelegi. Or, pentru mine, Festivalul „Enescu“ este un timp în care petrec orele cu mine însămi, şi, de când există fiul meu, şi cu el. Îmi place că nu mai fugim. 
 
Înainte de ’89, la aplauze – tocmai la aplauze! –, momentul în care spectatorii mulţumesc celor care au fost pe scenă, lumea se scula grăbită, că pierde metroul sau autobuzele. M-a durut asta ani de zile. Dar acum s-a instalat o normalitate, de a fi împreună. Arta asta înseamnă: să fim împreună, să învăţăm să ne ascultăm, să ne privim. Când, noaptea târziu, după ora 12, vezi că nimeni nu se grăbeşte, că-şi mai aprind câte o ţigară şi stau de vorbă, cu bucurie, în faţa Ateneului, pare ca momentul după sfânta liturghie. Asta este pentru mine Festivalul „Enescu“. E un miracol. 
 
Cum l-aţi educat pe fiul dumneavoastră, care este muzician?
 
Acum este la liceul de muzică, dar nu ştim ce se va întâmpla. Însă pregătirea muzicală este obligatorie pentru orice om de pe această planetă. Iar, dacă ai şi harul de a face un instrument de performanţă, eşti un mare norocos. El a crescut cu muzică, de când s-a născut. La noi merge încontinuu Radio România Muzical. Pe Luca l-am dus de foarte mic la festival. L-am dus şi în 2003, când a dirijat Riccardo Muti cu orchestra operei Scala din Milano, şi la Zubin Mehta. Anul ăsta, cred că va fi foarte bucuros să-l vadă pe Barenboim, cântând cu Radu Lupu concertul lui preferat de Mozart, pentru două piane. El are o înregistrare a acestui concert, care-l fascinează, cu Radu Lupu şi Perahia. L-a văzut pe Perahia la Bucureşti, şi pe Barenboim, iar - când era mic –, dacă-l întreba cineva „Ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?“, el răspundea „Horia Andreescu“.
 

 

Pasiunea pentru spectacol

Numele: Marina Constantinescu

Data şi locul naşterii: 22 septembrie 1966, Bucureşti

Starea civilă: căsătorită, un copil

Studiile şi cariera: 

 A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. 

Este critic de teatru, eseist şi realizator TV. 

Din 1992, este cronicarul dramatic al revistei „România literară“. 

Din 2001 realizează şi prezintă emisiunea „Nocturne“, la TVR, pentru care a primit, în 2010, Marele Premiu al Galei APTR.

Locuieşte în: Bucureşti

 
 
Eu nu ştiu dacă noi, nişte intelectuali din România, putem să-i oferim lui Luca acele lucruri care astăzi, aici, conduc lumea: bani, superficialitate, o viaţă de consum. Dar nici nu ne interesează şi mă bucur că el înţelege lucrurile astea. 
 
Cum credeţi că se vede Festivalul „Enescu“ la nivel internaţional?
 
Când am văzut prima oară reclama la festival pe Euronews şi pe Mezzo, mi-am zis: „Uaau, chiar suntem în Europa!“. Şi suntem chiar centrul ei. La fel m-am bucurat să văd pe Mezzo, în transmisiune directă, anul trecut, unul dintre cele mai rafinate şi mai puternice spectacole de operă, Artaserse, a lui Leonardo Vinci –o muzică barocă pe care a pus-o în scenă, la Opera din Nancy, Silviu Purcărete, în scenografia lui Helmut Stürmer, cu cei trei mari contratenori ai lumii. Unul dintre ei, Cencic, vine în septembrie şi cântă – Haendel, cred – la Ateneu. Asta este lumea în care ne învârtim şi să ştiţi că, dacă ridicăm puţin nasul din gropi şi din bombardamentul zilnic al televiziunilor cu lucruri oribile, cu nonvaloare, vedem că suntem în acest cerc al lumilor neliniştitoare, din punct de vedere spiritual. 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările