Între clasic şi modern: Capela de Stat din Dresda

Între clasic şi modern: Capela de Stat din Dresda

Christian Thielemann a dirijat Orchestra Capelei de Stat din Dresda

Dialogul epocilor, dar şi al contrastelor sonore – de la cele 12 instrumente soliste ale Simfoniei de cameră de George Enescu la masele orchestrale ale lui Bruckner – aşa a fost programul de vineri seară a Capelei de stat din Dresda, unul dintre cele mai vechi ansambluri din lume, încă un model de unitate şi disciplină muzicală.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un text de Olga Grigorescu

            În deschidere, a răsunat capodopera ultimă a maestrului român omagiat, opus 33, lucrare de o mare complexitate formală şi expresivă, încă puţin cunoscută marelui public. Grupul de instrumentişti aleşi pentru această interpretare ne-a dovedit calităţi deosebite în ceea ce priveşte acurateţea, corec-titudinea redării partiturii, conturând linii frumos arcuite şi expresive. Totuşi demersul discursului în întregimea sa nu a avut nici fiorul poetic, nostalgic-dureros al muzicii enesciene (mai ales din această perioadă finală a vieţii sale), nici diferenţierile de atmosferă şi culoare între secţiuni, totul fiind redat destul de uniform şi fără tensiune interioară. Simfonia de cameră enesciană este greu de analizat şi etichetat, situându-se între genul simfonic şi cel cameral. Poate de aceea (altfel de ce...?), nu a fost dirijată de Christian Thielemann, şeful orchestrei, care a condus restul programului, ci de Johannes Wulff-Woesten.

Dialogul solist-orchestră

            Am beneficiat de prezenţa celebrului dirijor la pupitrul Capelei de stat din Dresda, recunoscut maestru al interpretărilor wagneriene şi straussiene, Christian Thielemann, mai întâi în Concertul nr. 3 de Beethoven. Sobru, eficient, limpede în gestică a creat o versiune elevată, interiorizată, cu limpezimi cu adevărat clasice. Dialogul solist-orchestră, care în acest concert aduce egalitate de roluri, a fost permanent urmărit, clar conturat pentru a sluji cât mai fidel intenţiile compozitorului. Am admirat aceasta în special în partea a II-a, Largo, unde solourile instrumentelor din ansamblu se împleteau atât de elocvent şi expresiv cu cele ale pianului.

Pe Yefim Bronfman l-am aplaudat şi acum patru ani ca solist al celui de al 2-lea Concert de Johannes Brahms. Este un pianist echilibrat, cu o tehnică de mare strălucire – cadenţa din prima parte a Concertului beethovenian a dovedit-o cu prisosinţă –, cu un ton consistent şi perlaj luminos ce rămâne clar, şi în nuanţele fine, şi în amplele acumulări sonore, cu mare cursivitate în liniile tematice, asigurând atât de frumos vârtejurile rapide, ajunse în punctele culminante cu admirabile lungi triluri. A realizat un „Beethoven” autentic, aşezat între clasici şi romantici, cu reverii, dar şi cu intenţii pasionale.

Bruckner şi înfruntarea a două lumi

În muzica de Anton Bruckner, Christian Thielemann s-a simţit cu adevărat în elementul său. Cred că are nevoie de spaţii largi, de desfăşurări mari de forţe şi mai ales de contraste puternice. Este ceea ce partitura bruckneriană i-a oferit din plin, deşi această lucrare, în ansamblul celor nouă simfonii ale autorului, este considerată „pastorală”. De fapt, aşa cum ne-a apărut în concepţia lui Thielemann, Simfonia a VI-a în La major este străbătută permanent de înfruntarea a două lumi, una serafică, delicată, meditativă, cealaltă de dimensiuni copleşitoare, când puternic luminoasă, când dramatică, terifiantă. Aceste contraste au fost realizate prin ţesăturile foarte fine – mai ales ale ansamblului de coarde, conduse cu o implicare extrem de atentă în conturarea frazelor – şi declanşarea cu mare precizie a blocurilor sonore, a alămurilor în special, mult solicitate pe întreg parcursul lucrării, ca un fel de proiectare în cosmos, în imensitatea cerului. Calitatea suflătorilor în Capela de Stat din Dresda este de cel mai înalt nivel, sunând adesea ca o adevărată orgă. De apreciat, desigur şi solourile cornului, clarinetului, flautului.

A sunat fascinant şi contrastul între accentele mai tragice şi discursul reflexiv, recules, din partea a II-a, Adagio, şi dansul când greoi, când eteric, din partea a III-a, Scherzo. Lupta dintre aspec-tele contrarii a continuat şi în finalul Simfoniei, împletirea vocilor instrumentale într-o polifonie complexă, ca şi viziunea omofonă de vaste dimensiuni a muzicii lui Bruckner fiind redate de Christian Thielemann şi Capela de Stat din Dresda cu impresionantă forţă.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările