A debutat în 2012, organizat de către ACCEPT în parteneriat cu organizaţii din alte 8 ţări europene pentru a scoate din uitare fragmente din memoria comunităţii LGBT, dar şi pentru a aduce împreună voci ale prezentului contributoare la istoria şi cultura acestei comunităţi. MozaiQ este organizaţia-partener a acestei ediţii puse sub semnul omagierii artistului politic, activistului gay şi transgresorului cultural Sorin Oncu (1980-2016) din Timişoara.

Lipsa de vizibilitate a femeilor gay ori bisexuale din trecutul românesc face ca vocile lor să se audă mai degrabă în surdină. Am colectat şi publicat câteva dintre aceste voci în diferite formate pentru a le readuce în actualitate. Propun astăzi câteva nume care pot pune în discuţie cine erau şi cum trăiau aceste femei, unele foarte cunoscute, altele deloc şi preferând anonimatul. Nu e doar o încercare de a le extrage din dulapul istoriei, nici una de a le transforma post-mortem în activiste pentru cauza drepturilor minorităţilor. Cert e că au existat dintotdeauna cercuri lesbiene restrânse şi discrete, cel mai adesea ele reuşind să se sustragă rigorilor controlului social, religios şi poliţienesc ori obsesiilor şi obligaţiilor reproductive. Identităţile acestor femei sunt mai degrabă diferite şi nu se lasă uşor înghesuite în categorii identitare prestabilite pe măsura canoanelor de astăzi. Căsătorite sau nu, cu sau fără copii, ele sunt femei care au iubit femei.

Protectoare a scriitorilor, ea însăşi poetă importantă, Anne de Noailles (1876-1933) era fiica principelui Grigore Basarab Brâncoveanu şi a principesei Ralu Brâncoveanu, nepoata Elenei Bibescu. A fost prima femeie Comandor al Legiunii de Onoare, primind de asemenea Marele Premiu al Academiei Franceze in 1921 pentru întreaga opera poetică. Era deopotrivă prinţesă şi republicană, căsătorită şi admiratoare a femeilor, nu vorbea română dar se mândrea cu descendenţa sa din domnitorul martir Constantin Brâncoveanu. Liceul Francez din Bucureşti îi poartă astăzi numele.

Se căsătoreşte la 21 de ani cu contele Mathieu de Noailles, o casătorie nefericită şi de convenienţă. În 1930 apare, împreună cu alte două personalităţi lesbiene ale epocii, Colette si Marie Laurencin, pe coperta revistei franceze VU, portretizate drept cele mai influente femei ale Franţei. Printre prietenii săi s-au numărat Jean Cocteau, Paul Valery, Marcel Proust, Andre Gide. A fost apropiată a contelui Robert de Montesquiou, notoriu dandy, gay, scriitor şi critic de artă rămas în istoria literaturii drept una dintre sursele de inspiraţie proustiană pentru baronul Palamède de Charlus.

Contesa noastră era cunoscută şi criticată în epocă pentru atitudinile sale apăsat “nefeminine” transpuse literar, cât şi pentru panteismul său insolent taxat ca ateism sfidător (“Dacă Dumnezeu ar fi să existe, eu aş fi cea dintâi informată”). Deja în 1903, un critic literar britanic vedea în opera ei o “absolută absentă a moralităţii”, cât şi o “incredibilă animalitate”. Similar, la moartea poetei, circulau recomandări la fel de critice destinate tinerilor pentru a-i feri de proasta ei influenţă. Grupul aristocratelor Anne de Noailles, Augustine Bulteau şi Winnareta Singer-Polignac au format la Paris o confrerie homoerotică, pe cât de discretă, pe atât de puternică. Anne îi este prietenă, confidentă şi – intermitent - iubită principesei de Polignac, tot Anne o introduce altor femei bisexuale si lesbiene. Îndeobşte decisă a păstra o distanţă protectivă între viaţa-i privată şi cea publică, a frecventat salonul cunoscut drept Lesbos in Paris al mult mai puţin discretei poete americane gay Natalie Clifford Barney.

Cu o mare probabilitate, Anne de Noailles nu s-ar fi definit în spaţiul public ca lesbiană. Nu s-ar fi încadrat defel în tiparul acelei epoci. Această identitate nu era dealtfel una asumată deschis nici decenii mai târziu de către cele mai multe dintre femeile din România ce aveau relaţii cu alte femei. Doamna E.D. se înscria în acelaşi tipar. În autodescrierea prilejuită de o vizită pe care i-am făcut-o la începutul lui 1998, când se apropia de 90 de ani, venerabila şi colocviala doamnă recunoştea senină că îşi modelase încă din adolescenţă o variantă proprie de homoerotism feminin. Era prima femeie din familia sa care era independentă financiar. „În acei ani, vorbesc de perioada anilor 30, puteai să speri să treci ca domnişoară bătrână fără ca ceilalţi să-şi bată capul de ce trăieşti cu o altă femeie. Acum domnişoara bătrână sună urât, aşa-i. Adela se numea aleasa mea şi toţi o credeau vară îndepărtată, aşa înţelegeam să respectăm convenţiile şi ei, şi noi. O iubeam pe Adela cu care am trăit în casa asta aşa de prăfuită acum până când s-a prăpădit, da’ nu m-am considerat lesbiană. Ar fi fost ceva patologic. Eu doar o iubeam pe Adela şi o adoram pe Greta Garbo, ce sa fie greşit şi urât în asta? Nici nu ţin minte dacă se folosea termenul pe timpuri. Doar despre bărbaţi se mai ştia câte ceva, despre noi, mai nimica. Cu atât mai bine pentru noi, nu atrăgeam atenţia! S-ar zice că acum sunt lesbiană, la vârsta mea (râde)?”

Am înţeles mai bine această formă de identitate fluidă când spre finele anilo 90, Jeana Gheorghiu, bună jurnalistă şi prietenă, vizita biroul asociaţiei Accept din Calea Victoriei. La finalul vizitei, nu mă aşteptam la confesiuni spectaculare. Am întrebat-o totuşi cum îi pare mica echipă care forma Accept în acei ani de pionierat. A reacţionat imediat mărturisind că-i pare interesantă, dar că nu poate înţelege de ce şi-ar asuma public cineva condiţia de homosexual. „Şi de ce ai făcut-o tocmai tu, la care ţin?” Nici un răspuns pe care i l-am dat nu l-a considerat satisfăcător, în ciuda empatiei evidente. Am întrebat-o cum se defineşte, mi-a răspuns casant că în nici un caz ca femeie interesată de bărbaţi. În egală măsură, nu se simţea confortabil cu termenul lesbiană ori cu vizibilitatea acestora din spaţiul vestic.

Vorbind despre Clara Haskil într-o conversaţie purtată în toamna anului 2015, D.C., 82 de ani, se declara admiratoare înfocată. ”Ar trebui să fim recunoscători acestei bucureştene sefarde pentru forţa inegalabilă cu care cânta la pian Schumann, Rachmaninoff ori Bethoven. A rămas cunoscută ca cea mai puternică interpretă a lui Mozart pentru perioada ei, mare noroc a avut că a scăpat persecuţiilor antisemite din România, apoi din Franţa. Urâtă, serafică, trăia numai pentru muzică, poate de asta nici la noi nu se făcea prea mult caz că era lesbiană. Nu se cunosc, mă rog, eu nu cunosc decât de scrisorile de amor (…). Parcă sunt la Arhivele naţionale de la Paris, ştiu doar ca Tutu Georgescu le-a studiat. A frecventat faimosul salon ţinut la Paris de bărbătoasa prinţesă de Poligniac, Winnaretta Singer, la rândul ei evreică şi lesbiană. Îţi mai pot zice doar că a noastră Clara a fost ajută de o altă lesbiană, fiica unui faimos tenor italian, Borgatti. Se zice că Renata Borgatti s-ar fi rănit intenţionat la deget pentru a o ajuta pe Haskil să interpreteze în locul ei, ceea ce e o formă formidabilă de prietenie şi de sprijin discret. Uite că numele Clarei nu a dispărut, avem străzi ce-i poartă numele, un festival internaţional de pian dedicat ei în Elveţia. Bun, nu e cunoscută ca lesbiană şi pentru că era o fiinţă foarte privată, dar asta contează puţin la ea. Ce a contat a fost cu adevărat muzica. Punct.”