De unde această mereu reluată dorinţă de schimbare? Desigur, din nemulţumirea cetăţenilor faţă de slabele performanţe ale mai tuturor guvernelor de până acum. Dar mi se pare că explicaţia nu se reduce la asta. N-are rost să speculăm pe tema vreunui “specific” psihologic al poporului român, deşi nici nu ne-ar încurca prea tare: s-ar părea că suntem “emoţionali”, s-ar părea că avem o “vocaţie adamică” (s-a scris destul despre asta), vrem s-o luăm mereu de la început. Mă tem însă că astfel de explicaţii generale nu ne ajută prea mult să înţelegem ce-i cu noi.

Observ şi acum, când a fost numit un guvern ţinând cont de vocea străzii şi de cerinţele societăţii civile, că apar iarăşi speranţele, punctate de vreun “poate, în sfârşit...”. Abia se anunţase lista noilor miniştri şi s-a umplut ţara de emoţii (mai întâi, evident, pe Facebook, căci partea cea mai dinamică sau nerăbdătoare a ţării s-a mutat de ceva timp acolo). Pe site-uri şi pe bloguri au apărut rapid comentarii pline de dorinţe: să “ne luăm ţara înapoi”, să dispară “vechea clasă politică” şi să apară partide noi, care să câştige alegerile de anul viitor şi gata, să ne vedem – în sfârşit – pe calea cea bună.

Bineînţeles că toate aceste dorinţe şi speranţe sunt justificate, sunt explicabile, sunt omeneşti. Cu atât mai mult cu cât noul guvern este condus de o personalitate care şi-a dovedit deja şi competenţele, şi excelenta calitate umană. Iar în componenţa guvernului sunt, în multe posturi-cheie, oameni care până acum şi-au dovedit competenţa şi au obţinut performanţe profesionale. Cetăţenii sunt îndreptăţiţi să spere că, în sfârşit, s-ar putea să avem de-a face cu “altceva”, cu altă stofă, cu alt material uman şi profesional decât cel cu care ne-au obişnuit partidele noastre cele hârşite în rele.

Mă tem însă că tocmai această investiţie de speranţă şi de încredere va deveni o povară pentru noul executiv. Care e unul tehnic, “de tranziţie”, şi se va afla la mâna partidelor din Parlament ori de câte ori va dori să aibă vreo iniţiativă dintre cele aşteptate şi dorite de cetăţeni. Iar partidele vor sta cu gândul la alegerile de peste un an. Şi vor lucra in interesul propriu, care adeseori va fi altul decât interesul guvernului. Adică s-ar putea să nu adopte iniţiativele bune ale guvernului şi să promoveze, în schimb, iniţiative legislative cu iz electoral. Cuminţenia de acum a partidelor şi a parlamentarilor – treziţi un pic din îmbătarea cu apă rece pe care o practică după ce au ieşit oamenii în stradă – nu va dura mult.

Aşa încât mă tem că dorinţa de schimbare şi speranţa că “ne vom lua ţara înapoi” trebuie să mai aştepte. Entuziasmele trebuie puse între paranteze, deocamdată. Ar trebui să aşteptăm, mai întâi, faptele pentru a înţelege mai mult. Numai că peisajul public de la noi e dominat de vorbe, speculaţii şi comentarii. La televiziuni, aceiaşi oameni toacă de ani întregi cam aceleaşi vorbe şi non-subiecte. Reţelele de socializare oferă şi ele spaţiu – vorba lui Topârceanu – pentru un “lung prilej de vorbe şi de ipoteze”. Mă tem că speranţele adesea dezorientate şi vagi ale oamenilor pornesc tot de aici: din obişnuinţa adânc înrădăcinată de a acorda o uriaşă importanţă vorbelor şi foarte puţină atenţie faptelor. Eu zic, totuşi, să aşteptăm să vedem faptele.