Crăciunul la Cluj
0
„Crăciunul sau Naşterea Domnului este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie în fiecare an. De la începutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini cît şi de către cei necreştini, centrul de greutate al celebrării deplasîndu-se de la participarea în biserică spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, al „darurilor de la Moş Crăciun.” (Wikipedia)
Cîndva, demult, cu zeci de ani în urmă, vremurile erau vechi, orînduirile retrograde, cam frig, constrîngeri la tot pasul, multe lucruri interzise şi altele făcute pe ascuns. Aşa se întîmpla şi cu sărbătorile religioase, cu Crăciunul, cu Paştele, „treburi” de care, la vremea respectivă îmi cer scuze pentru că trebuie să recunosc, nici nu prea aveam
habar. Poate că lucrurile nu ar fi arătat atît de rău dacă nu aş fi fost complet lipsit de „două universuri” (da, ştiu, construcţia nu este tocmai corectă dpdv ştiinţific): cel al bunicilor şi cel al vacanţelor la ţară, ambele de o mare importanţă pentru oricine, într-o anume perioadă a vieţii. Nu ştiam nimic nici despre Paşti, care pentru mine însemnau doar acele coji colorate de ouă pe care le vedeam aruncate pe lîngă coşul de gunoi din vreun parc ori din Grădina Botanică, şi nici despre Crăciun. În mintea mea exista doar un anume Moş Gerilă, acel personaj necunoscut şi miraculos care aducea cadouri pentru toată familia şi venea în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie cînd, spre ziuă, se întorceau ai mei de la Revelion. Şi care, de cele mai multe ori ţinea cont de dorinţele mele scrise din timp, în creion, cu litere mari şi uşor înclinate, pe un carneţel. Pe care l-am regăsit nu de mult timp şi care a primit un loc de onoare printr-unul dintre sertarele secreterului meu. Le treceam în ordinea importanţei şi toate erau apoi subliniate. „Iribal” (baloanele de săpun de azi), „maşină de jucărie” sau „jocuri”, generic şi atoatecuprinzător, sînt doar cîteva dintre ele. Toate apăreau miraculos sub bradul plin de globuri, cu beteala făcută de frate-meu mai mare, dar mai mult de maică-mea, din hîrtie colorată, cu bomboane false, adică nuci învelite în staniolul celor mîncate cu cîţiva ani în urmă, cu steluţe luminoase şi cu artificii. Care într-un an au aprins vata ce înlocuia zăpada, şi bradul a fost aruncat rapid de taică-miu de pe balcon, în flăcări, direct în stradă. Undeva între gară şi staţia de Salvare. Foarte aproape de strada Fericirii.
Cu toate cele „datorate” altor timpuri şi epoci, nu pot să nu recunosc că am avut o copilărie aşa cum o doresc pentru toţi copiii, una realmente minunată. Curtea de la bloc, „ascunsea”, „împuşcatea”, poveşti cu fantome şi alte întîmplări ciudate povestite la ceas de seară de copii mai mari, cu expediţii la „Polul Nord” şi convoaie de sănii, cu trîntori prinşi cu punga şi eliberaţi apoi legaţi cu aţă ori cu cîte-un pai în fund, cu „ora de linişte” de după amiază şi un şef de bloc care ne gonea în casă, cred că Varodi îl chema, cu călătorii prin cimitirul din apropiere, ridicat cloştile de pe ouă şi aruncat cu ele în, vai!, cruci, furat cărţi de la alţi copii, cu împrumutul unei supermitraliere, împiedicat şi căzut pe ea, făcută praf, pragul de la poarta aia de fier de pe Horea 59–63 a fost de vină, călătoriile pe la blocurile vecine cu cel mai bun prieten, Flaviu, în speranţa întîlnirii cu o simpatie comună (atunci nu se ştia de concurenţă, nici de rivalitate, oricum prieteniile adevărate se fac în copilărie, atunci cînd nu există interese) şi multe alte mici prostii. Cu frate-miu care-mi aducea cretă colorată furată de la el de la şcoală, era la Bariţ, sau bomboanele cu care era servit de colegii aniversaţi; era mai mare cu unşpe ani şi binevenit la casa omului, puteai să îl strigi oricînd în ajutor, etajul doi nu era prea sus cînd erai pe cale să o iei în barbă. Chiar dacă continuarea depindea mult şi de lift, dacă îl prindea rapid, dacă se defecta, chiar era o problemă. Excursiile de duminică la pădure, spre Făget, sîmbăta se lucra, făceam drumul pe jos, cu ai mei, Kojak-urile cumpărate de la tanti aia grasă de pe Fericirii (oare le mai zice aşa bomboanelor alea translucide din zahăr ars de pe băţ?), cu bucurie repet numele străzii din vecini, plimbările aproape zilnice cu acelaşi frate prin gară ori vizitele de sîmbătă la Ăl bătrîn la serviciu, să văd păunii sau porcii din GAZ-ul de-acolo. Prăjiturile Broscuţă ori Spumoasă… Şi cîte şi mai cîte!
Trei Parale - C-o damigeană şi-un pahar
Iar ca să mai dreg din imaginea lipsă a unui anume Crăciun din copilăria mea, adaug ceva care m-a impresionat teribil. Într-un fel de jurnal de front, ajuns absolut accidental la mine, autorul, sublocotenentul Sabin Popescu, cu deosebite calităţi artistice şi participant în prima linie a Primului Război Mondial, desena la un moment dat, pe 17 decembrie 1917 cu creioane colorate, „Unul dintre bordeiele locuite de mine”. Adică nimic mai mult decît o săpătură în pămînt, o mică cameră cu cuptor, un foc arzînd şi cîteva tingiri, probabil din vreunul din locurile în care frontul stabilizat de inamic ori de condiţiile vitrege ale iernii, a rămas pentru mai mult timp. La următoarea filă a carnetului, zugrăviţi în cărbune, un el, militar şi o ea, văzuţi din spate, ţinîndu-se pe după umeri într-o postură tandră şi caldă. Datat 24 decembrie 1917. Adică în Ajun de Crăciun, cea mai importantă sărbătoare religioasă, alături de Paşti, una dintre acele zile în care toată lumea sărbătoreşte fericită şi fără alte griji, cu familia, prietenii ori alte persoane dragi. Ei bine, alături de dată mai apare şi „titlul” desenului: „Visuri”. Ar fi fost prea frumos, dacă nu ar fi continuat readucînd realitatea, cu… „din acelaşi bordei; Nămoloasa”. Adică o localitate cu nume sonor în primul război mondial, care, alături de celelalte puncte de apărare, Focşani şi Galaţi, formau „Maginot”-ul românesc. Deci omul nostru era tot acolo, în bordeiul rece şi friguros, aproape de moarte, la distanţă de căldura celor dragi, de normalitatea unor sărbători alături de familie şi cei dragi. Realitatea crudă şi morbidă versus inocenţa spirtului Crăciunului.
La mulţi ani, prieteni!
***
Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.
Se încarcă comentariile...
