Există voci care spun că votul universal a fost, şi este, de vină pentru degradarea calităţii intelectuale şi morale ale politicianului român. Ele susţin că cetăţenii fără un anumit nivel de educaţie să nu voteze deoarece nu au suficient discernământ, că asistaţii social ar trebui să aibă suspendat dreptul la vot pe perioada în care trăiesc din ajutorul statului din cauză că sunt uşor de manipulat etc. Totuşi, în puţina democraţie de care am avut parte în perioada interbelică, niciunul dintre premierii României nu a fost un fitecine, un agramat, un plutist, cum e cazul în prezent. Toţi au fost personalităţi marcante ale vieţii publice, cu o bună educaţie (căpătată în şcoli de renume din Franţa, Germania şi Austria), cu un profil profesional bine conturat, cu o recunoaştere apreciabilă în mediul academic. Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Maniu, Iorga, Duca, Titulescu, Călinescu, Goga, Tătărescu sunt în mod evident superiori, ca educaţie şi profil moral, unui Văcăroiu, Ciorbea, Radu Vasile, Ponta, Grindeanu, Tudose şi Dăncilă. Putem astfel afirma că votul universal introdus în România în 1918 nu a afectat în mod decisiv calitatea politicienilor din perioada interbelică şi nu este o cauză majoră a situaţiei dezastruoase de acum.

Instaurarea regimului comunist avea să ducă la apariţia unui nou tip de politician creat după chipul şi asemănarea aparatcik-ului sovietic. Unii cu profil ideologic mai pronunţat (Roller şi Dumitru Popescu Dumnezeu), alţii mai tehnocraţi, care au ocupat funcţii executive în Guvern (Maurer, Bârlădeanu etc), cu toţii puşi, însă, în slujba unui regim represiv, condus succesiv de doi lideri care aveau o educaţie precară, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. În general, cadristul comunist de profesie nu avea prea multă şcoală, nu gândea, nu avea opinii, nu avea soluţii, ci doar executa voinţa liderului unic. La finele anilor ʼ80, România comunistă a avut cea mai proastă pleiadă de cadrişti în funcţii-cheie, iar mulţi dintre ei, în special cei din eşaloanele inferioare, vor supravieţui politic şi în anii reinstaurării democraţiei.

După Revoluţie, lucrurile au părut că merg într-o direcţie mai bună şi în ceea ce priveşte calitatea politicianului român. Sătui de personaje precum Constantin Dăscălescu, Emil Bobu şi Tudor Postelnicu, românii au părut dispuşi să ofere votul unor „oameni cu şcoală“. Chiar dacă putem spune multe despre calitatea lor morală şi despre performanţa lor politică, Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Emil Boc, Mugur Isărescu, Traian Băsescu, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan şi Mircea Geoană, personaje care au influenţat decisiv destinele ţării până în 2012-2014, aveau un grad ridicat de educaţie. Din nefericire, după acest prim val de politicieni au urmat personaje de-a dreptul caragialeşti: analfabeţi cu diplome, incompetenţi, repetenţi ai unor generaţii şcolite pe la tot felul de instituţii private apărute ca ciupercile după Revoluţie, care au parazitat partidele. Astfel, PSD a fost acaparat de figuri precum Dragnea, Iordache, Dăncilă, Nicolicea, Şerban Nicolae etc. Nici la PNL situaţia nu este mai bună, Orban, Gorghiu, Dumitrescu, Buşoi fiind cu mult sub liberalii anilor ʼ90. Aşa ne-am ales cu actuala clasă politică. O schimbare a acesteia se dovedeşte un proces extrem de dificil din mai multe motive: oamenii de calitate ocolesc politica din cauza corupţiei; cetăţenii educaţi ai României părăsesc masiv ţara sau nu participă la alegeri, iar analfabeţii funcţionali, rezultat al politicilor dezastruoase din educaţie de la începutul anilor 2000, au ajuns să aibă drept de vot, iar unii chiar să aibă acces la funcţii în statul român.