Dacă n-ar fi trist, ar fi ridicol: e doborât un avion civil, mor aproape 300 de oameni nevinovaţi (majoritatea – cetăţeni europeni), iar Uniunea Europeană se pierde în fineţuri, nuanţe şi controverse. Până acum, ce se întâmplă în estul Ucrainei a generat diverse ascunderi după piersic ale unor oficiali europeni, dar să zicem că se putea invoca faptul că “nu-i războiul nostru” (deşi, de fapt, este), e doar între Ucraina şi Rusia. Acum însă e chiar al nostru, al europenilor, fie şi din cauza acestui adevăr cinic: după prăbuşirea avionului, au murit din cauza acelui conflict mai mulţi cetăţeni europeni decât soldaţi ucrainieni.

Uniunea Europeană nu reuşeşte să ajungă la vreo concluzie în legătură cu ce e de făcut. Katherine Ashton, această veşnic mare absentă din peisaj (a propos, există vreun sondaj din care să rezulte câţi cetăţeni europeni au auzit de ea?), ameninţă cu sancţiuni şi face liste cu măsuri economice prin care UE şi-ar putea arăta muşchii în faţa lui Putin. Presa europeană analizează declaraţiile diverşilor oficiali şi, pierdută în rafinamentele analizei de text, seamănă tot mai mult cu presa românească: scrie despre ce spun politicienii, nu despre ce fac (căci nu prea fac).

Dacă situaţia s-ar reduce doar la atât, ar mai fi cum ar mai fi: suntem obişnuiţi cu stilul greoi de a se lua decizii în UE, suntem obişnuiţi cu vorbitul pe mai multe voci. Circumstanţa agravantă ar fi că, în cazul de faţă, problema e foarte serioasă (Rusia se comportă ca un stat terorist), aşa încât ar fi nevoie de decizii mai rapide şi mai clare. Dar incoerenţa în UE nu se reduce la atât. Unele state membre s-au apucat să-şi apere, stângaci, interesele, nu doar în dauna unei necesare unităţi europene, dar şi în defavoarea unor valori pe care UE se laudă că le apără.

Bunăoară, preşedintele Franţei a decis să livreze, totuşi, nava militară contractată de Rusia şi politicienii francezi au primit cu entuziasm decizia. E o problemă de suveranitate naţională, a zis un fost ministru al apărării (de dreapta!): “Cuvântul Franţei, semnătura Franţei – astea se respectă”. Impresionant! Dar Franţa nu mai e ţara drepturilor omului? Semnătura Franţei şi cuvântul ei nu sunt plasate şi pe o sumedenie de documente care consfinţesc valori în care cred cetăţenii europeni, precum libertatea şi democraţia? Cuvântul Franţei contează mai mult în faţa lui Putin decât în faţa a jumătate de miliard de cetăţeni europeni? Iar când David Cameron le-a reproşat francezilor că vor să livreze nava Rusiei, ministrul de Externe francez Laurent Fabius a replicat, cu o ironie chinuită (care face de râs spiritul francez): “Dragi prieteni britanici, să vorbim şi despre finanţe. Am înţeles că există nu puţini oligarhi ruşi la Londra...”. Ce-i drept, şi Marea Britanie s-a trezit acum din somnul oportunismelor: s-a decis deschiderea unei anchete privind asasinarea la Londra a lui Aleksandr Litvinenko (iradiat cu poloniu), după ce, acum câţiva ani, ancheta fusese suspendată din motive de “relaţii internaţionale” (a se citi “ca să nu supărăm Rusia”).

Joaca asta copilărească de-a “cine e mai vinovat şi cine a făcut prostii mai mari” e periculoasă nu doar în contextul de acum, ci şi pe termen lung: anunţă începutul sfârşitului Uniunii Europene, care e întemeiată pe valori şi principii. François Hollande şi-a motivat decizia de a livra nava militară prin faptul că, altminteri, ar trebui returnaţi Rusiei 1,1 miliarde de euro. Atâta costă renunţarea la principii şi valori? Căci dinspre noi, esticii care ştim ce a însemnat, până în 1989, solidarizarea Occidentului cu noi în numele libertăţii, aşa se vede. Ar fi păcat ca principiile şi libertăţile fundamentale să fie asfixiate de gazul rusesc.