Un răspuns îl văd uitîndu-mă la maşina mea proaspăt spălată, şi deja plină de praf: oraşul e săpat în toate direcţiile şi acoperit de cantităţi de praf, acumulat pentru că în mod excepţional nu a plouat o săptămînă (ploaia cea mare l-a spălat, şi am fost îngropaţi în noroi). Praful vine de la săpături care durează de luni de zile pentru a îngropa cablurile de electricitate şi care se desfăşoară peste tot în acelaşi timp, astfel că nu a mai rămas stradă neacoperită de praf şi fără şanţuri deschise. Acestea acumulează gunoaie, răsturnate de urşi din tomberoanele inadecvate ca formă şi număr (un documentar american pe Youtube ne învaţă că acolo unde ursul vine la gunoi regulat trebuie tomberoane metalice mari, prea grele ca să fie răsturnate, smulse sau deschise- comparaţi cu standardul nostru din plastic uşor, chiar cînd îl torni în beton, ca în parcul de la Peleş, ursul îl smulge cu beton cu tot (vezi foto). Dar să nu dăm vina doar pe urşi. Oricine termină o construcţie aruncă chiuvetele vechi şi cutii goale de lavabilă în decor, creşte iarba peste ele de la sezon la sezon (vezi imagini).

Lăudabilul program european verde de a îngropa firele electrice se desfăşoară inclusiv pe străzi fără canalizare şi asfalt (ca a mea, Gheorghe Doja, sau Calea Pustnicului – să nu se creadă că sunt străzi noi, pur şi simplu un secol nu a a fost de ajuns să le ajungă canalizarea din urmă), unde fiecare ploaie sapă brazde, adîncite de o nouă specie de turişti, cei care produc emisii şi distrug munţii cu ATV-urile lor, nişte scaune cu patru roţi în care stai în fund şi plăteşti să poluezi fonic şi chimic. Rezistente vor trebui să fie cablurile puse sub străzi al căror relief se schimbă de la sezon la sezon! Chiar străzile asfaltate, care în Sinaia nu se pot lăuda decît cu un asfalt superficial, canalizarea fiind ce a mai rămas de pe vremea regelui, nu o duc mai bine. Prost concepute, deşi fiecare orăşel italian din vîrf de munte oferă un manual cum să organizezi scurgeri masive de apă, oraşul se laudă cu şanţuri contragravitaţionale, intersecţii care devin cascade la fiecare ploaie şi canale pregătite să sară din şuruburi la cea mai mică ploaie ca la desene animate – pentru că evident nu e loc în ele de atîta apă, la munte nu ascundem apa de ploaie sub drum, că e prea multă. Prioritatea administraţiei e asfaltul, că oamenii influenţi din România sunt toţi şoferi (şi doar şoferi), Sinaia nu e verde, proliferează doar ce produce emisii şi face zgomot peste normele europene admise, dovadă creşterea exponenţială a populaţiei de ATV şi raliul din zilele astea care ne-a făcut să ne refugiem la Bucureşti. Vacile locale, din şaptesprezece acum zece ani au scăzut la trei, şi acum nu mai văd nici una, poate din cauză că au înflorit umăr lîngă umăr blocurile în poiana Cantacuzino. Din cauza situaţiei cu canalizarea, străzi importante se prăbuşesc pe alocuri – Kogălniceanu, Calea Codrului, şi sunt proptite sau închise de bariere în vreme ce se toarnă asfalt la repezeală pe unde se ţine încă drumul, ca să aibă producătorii de emisii pe unde să îşi urle motoarele. Am văzut scene idilice zile întregi cu băieţii de la curăţenie împingînd peturile cu lopata pe pantă în jos, ca să toarne asfalt- provocînd astfel cascade de plastic peste grădinile de la vale.

Principala noastră atracţie rămîne Peleşul. Dar parcul castelului e acoperit de gunoaie, şi nu e doar vina urşilor (fără număr, eu am unul la intrarea la Sf. Ana care stă în refugiu la cerşit şi se apropie de cum încetineşte o maşină, altul la colţul grădinii, cu pui) şi a mistreţilor (cinci la număr, fără a mai pune godacii), ci şi a oamenilor care fac picnic la cascadele Pelişorului şi lasă gunoiul pe acolo. Pază nici nu există în parc, numai Ro ALERT ne asasinează cu ursoaica cu cei trei pui care vine zilnic, la intersecţia Peleş cu Carmen Sylva să cerşească porumb fiert, care se vinde pe acolo (am putea scoate din parc porumbul fiert? Cocenii sunt peste tot pe jos. Să se reîntoarcă în parcare, unde era mai uşor de curăţat). Pentru că la noi corupţia s-a vrut centralizată, nu locală, contractul de strîns tomberoane îl are o firmă din Ploieşti, şi banii rămaşi să mai cureţe şi străzile aproape nu există. Întregul oraş are un enorm deficit de coşuri de gunoi, mai ales de coşuri de gunoi adecvate într-un oraş în care ursul le ia la rînd în fiecare seară. Plătim o taxă locală mare (ca să împingă asfaltatorii peturile mai la vale), dar la intrarea/ieşirea din Peleş sunt 3 tomberoane de casă individuală, ajung de 5 persoane acolo unde sunt mii, ca atare parcul şi rîul sînt scăldate în gunoi.

Administraţia a făcut eforturi în anii precedenţi să strîngă gunoaiele o dată pe an. Vorba e unde se strîng zilnic. Probleme de fond, precum o scurgere adecvată a apei de ploaie, care duce la scufundarea oraşului (eu cheltuiesc mii de euro pe an ca să împiedic casa Iorga, monument istoric categoria A, să se scufunde odată cu întreaga stradă, pentru că ideea muncipalităţii e că strada în pantă = canalizare naturală, indiferent ce e sub ea). Pe vremea monarhiei existau sub drum canele largi care captau torentele, azi totul e peste asfalt – şi distanţa dintre străzi a crescut de la 20 de cm la peste un metru pe verticală în ultimii zece ani. Noi am injectat terenul şi fundaţiile şi am construit drenuri, dar tot se scufundă casa lui Iorga construită de Socolescu, un cm pe an, în partea opusă văii, antrenată de scufundarea (nu aluneacarea) întregii străzi. La fel e în Tirul cu Porumbei şi multe alte locuri, poate cu clădiri mai puţin istorice. Strada s-a rupt complet, rupînd şi conducta de apă, au venit băieţii de la Hidro şi au cîrpit la ea două zile, costul a doisprezece oameni şi un utilaj că nu poţi găsi o scurgere normală a apei.

Dar nu contează, că ATV-iştii adoră străzile rupte, unde îşi pot arăta skills-urile la trecut prin bălţi şi stropit sus şi departe. Lor şi se adaugă şi populaţia care vine la munte să hrănească urşii şi mistreţii, ceea ce i-a făcut mult mai invazivi decît erau. În Tir sau în drumul spre cotă e coadă la hrănit şi pozat animale sălbatice. Nişte ecologişti fără umor au pus afişe că dacă hrăneşti ursul îl omori – ce se întîmplă omului dacă refuză să îl hrănească, după ce ursul nu mai are de unde mînca, şi dărîmă magazii sau intră pe terase, lipseşte din naraţiunea lor.

Altfel, aşteptînd să vină PNRR producem cîte emisii mai putem, construim fără autorizaţii în draci – vizavi de mine unul a dărîmat ilegal vila Rujinschi, dar în timp ce cazul era la procuratură a şi primit autorizaţia să îşi facă o viloaie în loc (nu e aparent nici un motiv să ţi se refuze autorizaţia de construcţie doar pentru că aceeaşi autoritate locală a sesizat Parchetul să ai demolat ilegal unde vrei să construieşti). Asta e a treia vilă construită ilegal în imediata mea proximitate în ultimii douăzeci de ani, se poate spune că fiecare administraţie şi-a adus contribuţia.

Nu mai avem aer adevărat şi nici pămîntul de sub noi nu ne mai ţine, culoarea apei care curge din robinet e siena naturală, dar important e că viaţa e frumoasă, copacii verzi, berea valuri şi telegondolele se înmulţesc, putem vedea muntele şi urşii de la înălţime, de unde gunoiul nici nu se mai observă. Acesta e viitorul, că pe jos e prea periculos, gropi, animale şi gaze de eşapament.

Puteţi vedea fotografiile şi comenta acest articol pe România Curată