Stau de peste cinci ani în blocul ăsta şi n-am văzut până acum şobolani. Sigur, gândaci mutanţi şi alte lighioane există, nu neg. Până şi un câine mic numit Şmoco există, iar când vine ora să-l ducă la plimbare, stăpânii doar deschid uşa apartamentului şi-l lasă liber. Şmoco lasă cadouri pe coridoare proprietarilor de la vreo patru etaje, dar nimeni nu se sesizează, nimeni nu cheamă Poliţia Răhăţeilor, toată lumea iese stoic şi trece pe lângă, sperând că o să cureţe femeia de serviciu. Ceea ce uneori chiar se întâmplă.

Fiind deci obişnuită cu Şmoco şi cu mărimea lui, în primă fază nu am băgat de seamă că trec pe lângă un şobolan. Apoi, în al patrulea sfert al secundei în care m-am prins ce se întâmplă, am exclamat: „Măiculiţă, nu cred aşa ceva!”. Acum n-o să fac o analiză sintactică şi morfologică a cuvântului „măiculiţă” (deşi pare greu de crezut că l-a folosit altcineva decât un actor din anii `70, chiar s-a întâmplat asta).

În rest, am urcat rapid până la mine în apartament, cu tot cu nişte plase imense, pe care se pare că le căram cum mine, am trântit uşa, am verificat prin încăpere (?!) şi apoi am stat cuminte şi am aşteptat urletele. Ele au venit în interval de cam un minut, cât a durat până altcineva a intrat în bloc. Bănuiesc că mai apoi Şobo s-a retras într-un colţ, numai el ştie unde, şi nevăzut a rămas pentru tot restul existenţei sale.

Ei, cam acesta a fost apogeul întâmplării cu şobolanul. Dacă am anunţat administraţia blocului? Am făcut-o. Dacă mi-a răspuns cineva? Aş! Dacă sunt lovită de paranoia de fiecare dată când mă duc să duc gunoiul la ghena de pe scară? Am fost o vreme. Păi ce, n-am mai văzut până acum un şobolan prin Bucureşti? Cum să nu, o droaie, ca la Paris şi-n toate locurile respectabile. Majoritatea pe marginea parcului IOR, unii activi, alţii leşinaţi de otrăvuri, apoi mulţi veseli prin Gara de Nord (câţiva suicidali – pe şine), până şi unii graşi ca nişte iepuri, în curtea unei redacţii.

Acum mai mulţi ani eram într-un bloc din Timişoara. Am auzit un urlet de femeie şi am ieşit pe coridor, am crezut că are loc un atac. Şi asta se şi întâmpla. O tipă intrase în propria baie, de unde, din vasul toaletei, sărise spre ea un şobolan. Mitul ăla al şobolanului care îţi ajunge în casă prin canalizare m-a urmărit o vreme, apoi l-am uitat, iar acum mi-a revenit pentru vreo câteva zile, însă l-am atenuat cu idei vesele, jocuri şi cântecele, până m-am convins din nou că totul e bine, că nu e mare chestie dacă întâlneşti un şobolan în gară, doar nu-l vei întâlni şi-n parc, nu e mare lucru dacă-l întâlneşti şi-n parc, nu-l vei întâlni şi-n bloc, ce dacă-l întâlneşti şi-n bloc, doar nu-l vei întâlni şi-n casă.

Şi adevărul e că în acest fel, încet-încet, acceptând cu ochii-nchişi tot ce se întâmplă în jurul tău, ţi se pare aproape normal şi banal, legitimezi răul, impostura, prostia, lipsa de coloană vertebrală, mizeriile, coşmarul, accepţi inimaginabilul centimetru cu centimetru, eşti de acord că lucrurile ar putea merge şi mai rău, mergi înainte, ca şi cum nimic nu e prea mult, ca şi când nimic nu s-a întâmplat de fapt, ca şi când e bine.

Dar la fel de sigur este şi că în acest ritm va veni şi clipa aia în care, fără să vrei, te vei trezi în mijlocul răului, pentru că el te va găsi. Ca un om care se întoarce de la lucru, în apartamentul lui drăguţ, şi găseşte un şobolan pe propria masă. 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.