Victimele primului val de deportări staliniste, comemorate la Chişinău

Victimele primului val de deportări staliniste, comemorate la Chişinău

Victimele celui primului val de deportări staliniste din 12-13 iunie 1941 au fost comemorate printr-un miting de doliu, care a avut loc duminică la Chişinău. Zeci de oameni, printre care şi oficiali, au depus flori la Monumentul „Trenul durerii” din Scuarul Gării şi au povestit despre atrocităţile prin care au trecut ei şi familiile lor deportate, transmite IPN.

Ştiri pe aceeaşi temă

Valentina Sturza, victima a două operaţiuni de deportare şi preşedinta Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici, îşi aminteşte că ziua de 13 iunie 1941 a fost una foarte călduroasă. În acea zi, în casele celor mai oneşti oameni au năvălit „ca barbarii” ofiţeri şi soldaţi înarmaţi, bâgând în ei spaimă. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă. După ce au cotrobăit prin casele lor, negăsind nimic, au dat comanda ca oamenii să fie urcaţi într-o trăsură care aştepta în curte. Familia Valentinei Sturza a fost deportată împreună cu sora mamei sale şi un frate. Ea, fiind copil, plângea, îi era foame şi sete. Au mers din sat în sat până au ajuns la Gara Feroviară. În aceea zi, au fost deportate din Basarabia 22 648 de persoane.

În opinia Valentinei Sturza, acest val de deportări a fost cel mai sângeros, deoarece taţii copiilor au fost coborâţi din vagoane chiar a doua zi şi duşi în gulaguri siberiene, unde au fost fie împuşcaţi, fie condamnaţi la ani grei de detenţie, numai pentru că au fost primari, profesori, medici sau deputaţi. Copiii şi mamele au fost lăsaţi în vagoanele murdare, unde doar cu câteva zile înainte au fost transportate vite. În drum li se dădea peşte sărat şi apă care se lua de la pompa cu care se alimentau locomotivele. Ajunşi la destinaţie, în pustiurile Kazahstanului sau în Siberia, au fost duşi în nişte barace şi ţinuţi în condiţii inumane.

Pentru că nu au putut suporta condiţiile, trei familii, printre care şi familia Valentinei Sturza, au evadat. Au ajuns în nişte colhozuri în regiunea Saratov. Apoi s-au luat din urma frontului, în speranţa să ajungă acasă. După ce au ajuns acasă, toate persoanele care au evadat au fost arestate. Peste o perioadă au fost eliberaţi, fără dreptul de aş-i primi casele înapoi. Au fost lipsiţi de dreptul la învăţătură, fiind consideraţi duşmani ai poporului.

În memoria celor deportaţi a fost ţinut un minut de reculegere.

Prezentă la eveniment, preşedinta Maia Sandu a remarcat că zeci de mii de oameni au fost scoşi în toiul nopţii din propriile case, au fost deposedaţi de averea agonisită cinstit, au fost batjocoriţi şi transportaţi în condiţii inumane foarte departe de casă. Puterea sovietică i-a ales pe cei inteligenţi: oameni gospodari, oameni cu verticalitate, pe care îi credea un risc la adresa regimului totalitar instaurat. Consecinţele acestei epurări politice şi sociale sunt simţite şi astăzi, pentru că au fost smulşi din sânul societăţii liderii comunităţilor care ar fi contribuit enorm la dezvoltarea societăţii.
 

 



„E de datoria noastră să păstrăm vie memoria celor deposedaţi, umiliţi şi alungaţi din ţară, mulţi dintre care s-au pierdut cu zile în surghiun. E de datoria noastră să educăm tinerii în spiritul valorilor democratice, a respectului reciproc şi a curajului de a-şi apăra cu verticalitate drepturile în faţa oricăror impulsuri totalitare”, a adăugat Maia Sandu.

Potrivit premierului interimar Aureliu Ciocoi, pentru a reface pătura de intelectuali care a fost deportaţi, e nevoie de cel puţin trei generaţii, conform geneticienilor. Peste 100 de mii de moldoveni în repetate valuri au fost ridicaţi şi duşi în gulagurile bolşevice. Această filă a istoriei noastre trebuie să rămână în permanenţă una vie. „Fac apel către istorici, cred că lipseşte pe acest soclu (referire la piatra Monumentului „Trenul durerii”) lista nominală a fiecărui moldovean care a devenit victimă NKVD-ului şi a terorii bolşevice. Cred că este de datoria noastră şi a celor care ne vor urma să ducă până la capăt această sarcină, să caute în arhive, să deschidă arhivele încă închise, să căutăm în toate colţurile şi să ştim exact, cu nume şi prenume, cine a fost ridicat şi de ce”, a spus premierul interimar.

La fel, necesar, consideră premierul este să se afle şi cine i-a denunţat. „Aici mă tem că adevărul nu va fi tocmai unul foarte plăcut pentru noi, ca naţiune”. Însă, spune oficialul, indiferent de rezultatul acestor studii, de adevărul care va ieşi la iveală, crede că trebuie existe suficientă tărie de caracter şi suficientă demnitate naţională ca să se poată privi ochii larg deschişi adevărul, în cazul în care va fi nu tocmai plăcut, inclusiv sub acest aspect să ne învăţăm lecţia pe viitor.

Prezent la eveniment, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi din România a remarcat că suferinţa românilor basarabeni a fost fără margini, care au fost asasinaţi, au devenit deţinuţi politici, marea lor majoritate fiind deportaţi în Kazahstan şi străfundurile Siberiei. În opinia sa, acţiunile îndreptate împotriva românilor basarabeni nu îmbrăcau doar forma unui aspect politic, dar mai ales s-a urmărit schimbarea raportului etnic, lucru care, în mare parte, s-a şi realizat. Într-o zi, supravieţuitorii s-au întors la casele lor, dar nu ca supravieţuitori, dar ca slugi ale ocupanţilor sovietici. Suferinţa lor le-a înnobilat sufletele, au ştiut să ierte şi iertarea lor le-a făcut şi mai puternici. Prin sacrificiul lor au salvat demnitatea acestui popor.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, au fost deportate peste 22 de mii de persoane. În total, au existat trei valuri de deportări în masă din Moldova: în iunie 1941, iulie 1949 şi aprilie 1951, iar numărul celor deportaţi a fost de circa 58 de mii de oameni.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările