Motiv pentru care, fiecare dintre forţele politice, fiecare din candidaţii cu ambiţie şi fiecare dintre cei care doresc să participe la bătălia alegerii Preşedintelui trebuie să intre în joc. Iar ecuaţia nu este foarte complicată atât prin calcule, cât prin maturitate, politici de alianţe şi reaşezări în spectrul politic.

Maia Sandu, opţiunea evidentă

Opţiunea socialiştilor pro-ruşi pare să se închidă la Igor Dodon. Jocul nu e încă decis, evoluţiile Preşedintelui Republicii Moldova pot stârni nemulţumiri inclusiv în noua structură de decizie şi putere de la Moscova, însă opţiunile sunt două: fie alegeri ale Preşedintelui în Parlament, cu modificarea Constituţiei – lucru greu de făcut şi cam tardiv, acum că am intrat în anul electoral, potrivit prevederilor Comisiei de la Veneţia - fie Igor Dodon candidat în alegeri directe pentru al doilea mandat. Varianta schimbării candidatului acum este echivalentă cu posibilitatea unei competiţii Dodon versus candidatul pro-rus al PSRM, ceea ce duce la divizarea electoratului pro-rus de stânga şi pierderea alegerilor prezidenţiale, aşa încât Rusia nu va risca această perspectivă şi acest deznodământ.

Opţiunea opoziţiei rămâne la varianta cea mai plauzibilă, mai bine plasată în sondaje şi mai evidentă: Maia Sandu. Dar aici problemele încep să apară pentru a consolida o candidatură cu şanse credibile. Iar strategia ar trebui să cuprindă două componente: atragerea votanţilor proprii, pro-europeni, şi atragerea votanţilor restului opoziţiei, venind de la unionişti şi de la PDM. În plus, ar trebui construită strategia pentru divizarea electoratului lui Dodon fie prin voturile Partidului Nostru, rupte din masa pro-rusă anti-socialişti, fie prin cele ale comuniştilor naţionalişti statalişti ai lui Voronin, sătui de pro-rusismul ostentativ jucat de Dodon, fie prin demobilizarea electoratului socialiştilor, în urma prestaţiei slabe şi neconvingătoare a Guvernului Chicu, Guvernul consilierilor lui Dodon.

Primul inamic al Maiei Sandu devine, astfel, Maia Sandu. Ea trebuie să-şi definească poziţia şi politicile în contextul dispariţiei elementului Plahotniuc, Oligarhul Rău care a Capturat Statul. Duşmanul nu mai este, iar concentrarea discursului pe Plahotniuc e deja depăşită şi plictiseşte. Mai mult, nu mai ţine loc de politici concrete, constructive, pozitive. Acum Duşmanul care trebuie conturat este Igor Dodon, bătălia este una profund geopolitică, şi mobilizarea trebuie făcută pe aceste coordonate. Însă nu se mai poate face fără componenta pozitivă a proiectelor propuse şi fără dezvăluirea clară a opţiunilor pe care le asumă Maia Sandu, ambiguitatea constructivă nemaifiind câştigătoare.


Maia Sandu şi Andrei Năstase

Nodul de coagulare: PAS sau unionismul?

Fireşte că pasul următor este capacitatea de coagulare a forţelor opoziţiei şi a electoratului dezamăgit sau absenteist. Maia Sandu trebuie să-şi contureze calităţile de integrator şi negociator, de stindard vertical al moralităţii fără pată şi, totodată, politician cu experienţă, cu lecţii învăţate din activitatea sa politică anterioară, din mezalianţa cu PSRM şi Dodon şi din postura sa de premier. Acestea trebuie asumate. Aşa cum le-a asumat la Bucureşti, în întâlniri închise, aşa trebuie găsită cea mai bună metodă de comunicare pentru a spune publicului şi alegătorilor că Maia Sandu a învăţat lecţiile, le-a înţeles şi că opţiunile sale au fost decente şi sincere, chiar dacă a greşit. Recunoaşterea greşelilor e primul pas spre proba de onestitate şi spre iertarea greşelilor făcute de către public.

După ce Maia Sandu se va fi reconciliat cu sine, cu colegii de partid dar mai ales cu votanţii săi, urmează al doilea pas relevant: să dovedească faptul că poate fi un preşedinte pentru mai mult decât proprii tovarăşi de drum. Să arate cum convinge PPDA şi pe Andrei Năstase să o urmeze şi să o susţină pe deplin. Şi acesta trebuie să nu pună condiţiile aberante ale unui candidat independent pentru a fi un candidat unic al pro-europenilor, odată ce există un candidat competitiv şi cu şanse, liderul PAS, Maia Sandu. În caz contrar, subminarea candidaturii, eventual prin contracandidatul Andrei Năstase la Preşedinţie, nu înseamnă decât ieşirea PPDA din Parlament şi ieşirea din politică a liderului PPDA. De altfel, opţiunea schimbării liderului trebuia deja asumată şi noul lider PPDA să fie un excelent partener pentru Maia Sandu.

După ce va fi rezolvat problema pro-europenilor – mai intră aici şi PLDM în discuţie – Maia Sandu are de vizat următorul grup, al unioniştilor, susţinători naturali ai săi contra lui Igor Dodon dacă vin la vot. Şi nu e vorba aici să-şi calce pe inimă, dacă nu crede în unionism, ci să fie pragmatică şi să facă, responsabil, matur, şi ceea ce Trebuie, nu numai ceea ce vrea, ce-şi doreşte. Iar competiţia e complexă pentru că, pe acest segment, coagularea politică a început deja. Oricum trebuie o asemenea convergenţă, dar depinde şi cine iniţiază primul mişcarea de unire/coagulare, aliere. Şi cine e decis şi poate să o ducă la bun sfârşit.

PUN a făcut deja nişte mişcări. Relaţia cu PL-ul lui Chirtoacă poate fi mai dificilă, dar odată convenită formula lupilor tineri – Ţâcu, Ţurcanu, Chirtoacă -negocierea cu PLDM pare naturală. Dacă unioniştii reuşesc coagularea politică, negocierea PAS cu această structură multi-faţetată va fi foarte dificilă. Şi obligatorie strict la nivel politic. Ideea că atrag alegătorii dar nu discut cu unioniştii e o utopie. Pe de altă parte, dacă încearcă cineva din exterior blocarea alianţei unioniştilor, acel actor politic va pierde totul. Aici totul depinde de abilitatea paşilor înainte: cine e nodul de coagulare? Bătălia pentru iniţiativă e departe de a fi închieată şi e bine ca paşii înainte să fie făcuţi de Maia Sandu.

Reforma PDM sau opţiunea unitară şi supărarea cronică pe pro-europenism

Relaţia cu PDM e încă foarte dificilă pentru PAS şi Maia Sandu. Şi foarte stringentă. Aici lucrurile sunt complexe dacă se tot aşteaptă o reformă, cu Pavel Filip sau alt lider natural, pro-european, preluând frâiele, şi cu o naraţiune convenabilă, acceptabilă pentru votul alături de PSRM pentru Guvern. Decontul trebuie făcut, acţiunile trebuie clar lămurite, aşa cum părţile, Maia Sandu şi PDM, trebuie să părăsescă eterna poziţie a supărării şi acuzaţiilor reciproce: Partidul oligarhului versus critica PDM. Cu grijă, cu nuanţe, cu atenţie şi tact!

PDM e partid de stângă. Cel mai probabil va avea propriul candidat la Preşedinţie. Negocierea rapidă şi credibilă, în spatele uşilor închise, ar putea da totuşi un impuls major susţinerii Maiei Sandu de către alegătorii pro-europeni şi de stânga din PDM. Cum se va realiza acest lucru? O formulă de nuanţare e necesare, în discursul reciproc iar apoi renunţare la atacuri generale şi greu de probat ar fi un bun pas înainte. Un discurs al Maiei Sandu candidat prezidenţial pentru electoratul PDM e, de asemenea, necesar.

PDM nu se poate reforma peste noapte. Iar dacă reforma actuală înseamnă ruptura partidului şi asigurarea majorităţii pentru Dodon, pe faţă, atunci nu am făcut nimic. Din contra, ţinerea diferitelor curente din PDM împreună, în acelaşi partid şi sancţionarea pe reguli de loialitate şi disciplină de partid a celor care ies din deciziile stabilite e o variantă mai acceptabilă. Menţine presiunea şi alternativele deschise, inclusiv pe cea a unui guvern pro-european după prezidenţiale, dacă va câştiga Maia Sandu, şi a unor alegeri anticipate, dacă Igor Dodon preia al doilea mandat.

Deci perspectiva electorală pentru alegerile prezidenţiale se tranşează acum. Şi ea se află clar între coagulare sau explozie. Există şanse pentru o susţinere politică tripartită – formală, informală, explicită sau implicită, dar fără echivoc – urmată de o capacitatea de mobilizare a votanţilor care implică deopotrivă parteneriatul partidelor şi curentelor competitive, dar şi capacitatea şi proiectele candidatului opoziţiei, Maia Sandu. Iar asta cuprinde şi capacitatea ca, în anul electoral tocmai început Opoziţia să poată defini agenda. Deja Igor Dodon ajută cu pornirile sale şi ale PSRM anti-SUA, anti euroatlantice şi eurosceptice – vezi parteneriatul cu iliberalismul lui Viktor Orban – dar mai ales pornirile anti-româneşti care atacă identitatea unei majorităţi a cetăţenilor Republicii Moldova, identitatea românească.