VIDEO „Grădina sovietică”. Documentar despre experimentul secret în agricultura Moldovei

Moartea tragică a bunicii sale, îl face pe Dragoş Turea, un regizor din Republica Moldova, să descopere un experiment ştiinţific secret, făcut de regimul sovietic în anii 1960. După zece ani de muncă şi după ce a trecut peste nenumărate refuzuri şi oprelişti, Turea a realizat un film documentar, „Grădina Sovietică”, în care prezintă planul secret al lui Nikita Hruşciov de aplicare a energiei atomice în agricultura moldovenească.

Au fost obţinute astfel fasole mutant, bumbac verde sau ulei de floarea soarelui cu gust de măsline. Totul a avut însă un preţ mare, vieţile a numeroşi oameni, mărturiseşte Dragoş Turea într-un interviu pentru Sinopsis.

Mai jos este rezumatul principalelor idei din interviu, pe care îl puteţi asculta integral aici.

- Filmul a pornit cândva demult, încă pe timpul când s-a destrămat Uniunea Sovietică, de la o confesiune a bunicii mele. Ea mi-a povestit despre experimente. Atunci eram tânăr, aveam vreo 12 ani, şi nu prea înţelegeam despre ce vorbeşte dar, după ce a murit bunica de cancer, mi-am pus întrebări şi în 2009 am început să investighez. Chiar eram curios despre ce experimente vorbea. Şi atunci am pornit încet investigaţia aceasta, care m-a dus la nişte experimente secrete în agricultura Moldovei, experimente nucleare. „Experimente în grădinăritul atomic” li se mai spune. Şi uite aşa, pas cu pas, am descoperit un mega-plan al lui Nikita Hruşciov de a transforma Moldova în „grădina sovietică”, aplicând energia atomică la tratarea culturilor agricole.

- Am descoperit ulterior acel „Kolos”. Era o maşinărie care iradia porumbul în câmp deschis. Şi nu doar porumbul. Era o maşină mare, pe bază de ZIL, care avea o instalaţie în partea din spate, care iradia seminţele ce urmau să fie plantate în câmp deschis. Şi acea instalaţie a fost în sat la bunica. Vorbim de satul Cuhneşti, raionul Glodeni, regiunea de nord. Dar a circulat peste tot, de la sud la nord, chiar şi în Ucraina a fost. Erau zeci de maşini, toată ţara era împânzită cu zeci de instalaţii, mobile sau fixe. Nu era doar un experiment, era chiar o „grădină sovietică” în care se tratau toate culturile înainte de a fi plantate, cu scopul de a mări cantitatea recoltei, a roadei.

- Înainte, erau şi materiale promoţionale, şi un braţ de cărţi, şi informaţii, deci nu pot să zic că era o ştiinţă secretă. Poate, felul în care se aplica era secretizat, dar ştiinţa propriu-zisă era accesibilă, se preda la Institutul Agricol, toate institutele erau dotate cu instalaţii. Deci nu pot să-mi explic de ce nu s-a ştiut până acum. Poate, oamenii nu erau pregătiţi să vorbească despre chestia asta. Şi în timpul filmului, în timpul investigaţiei, nu toţi vorbeau aşa uşor. Până la urmă, nu pe toţi i-am convins să vorbească.

- Oamenii de ştiinţă chiar se mândreau. Aveau şi rezultate interesante, pe care o să le puteţi urmări în film. În anii ’60, spre exemplu, Cazangi, un genetician de la Bălţi, a adus o fasole din Mexic, pe care a făcut-o albă, că ea era neagră şi lumea nu putea atunci să digere această fasole neagră, nu era obişnuită. Au făcut ulei de floarea-soarelui cu gust de măsline şi tot soiul de alte aberaţii cromozomiale, mutaţii de care vrei. Chiar şi florile erau iradiate pentru a fi pe placul regimului sovietic.

- Cei care au participat activ au murit de tineri, în timpul experimentelor. Despre asta ne vorbesc şi oamenii care au supravieţuit. Între timp, au murit şi o mare parte dintre ei. Eu sunt documentarist şi mi-am pus ca scop să arăt acest experiment, dar urmează ca spectatorul să tragă singur concluziile.

- În primii şapte ani, nu am avut finanţare şi am investit resursele proprii, dintr-o datorie faţă de oamenii aceştia care s-au jertfit, s-au sacrificat. Am înţeles cu ce am de-a face şi m-am dedicat o sută de procente. Toate resursele pe care le aveam le investeam în film. Dar, totodată, era greu de obţinut accesul la anumite locaţii care ar fi fost importante pentru a coase firul roşu al istoriei. Deseori, mă loveam de această barieră. Între timp, anumite locaţii au devenit secret de stat. Era greu să înţelegi ce era atât de secret acolo, dar, într-un final, s-au deschis uşile în majoritatea cazurilor. În 80 la sută din locaţiile în care mi-am pus ca scop să intru, am intrat. Au fost implicate, cred, vreo zece instituţii de stat în acest proiect. Am scris solicitări peste solicitări. Uneori, a durat ani de zile să obţin accesul. Nu peste tot am reuşit, au fost şi uşi închise. Dar nu-i nimic, am prins istoria bine.

- Au fost situaţii când şi eu, şi echipa am absorbit dozele de radiaţii pentru zece ani înainte. Mă refer la depozitul de deşeuri. Acolo a fost destul de periculos. Deşeurile, în general, prezintă pericol. Bine, ele au fost deja colectate toate într-o încăpere, unde sunt protejate şi este asigurată pază, dar vreo zece ani sau poate şi mai mult, au fost abandonate în câmp deschis. Vorbim de câmpul „Gamma” sau instalaţii precum „Kolos”, care au fost abandonate după ce s-a destrămat Uniunea Sovietică. Nu-i mai păsa nimănui, adică nu a fost cineva să se gândească la ele. Nu cred că suntem noi cei care să putem vorbi astăzi despre urmări, pentru că nu avem cunoştinţele necesare, nu suntem iniţiaţi. Putem doar să presupunem ce urmări poate să aibă o sursă de câteva milioane de roentgeni pe oră, dacă a stat în câmp deschis zece ani la rând, pentru oamenii care au trecut pe alături, pentru copiii care, poate, se jucau pe acolo.

- Scopul meu nu a fost să investighez ce impact au avut acele surse în timp ce au stat abandonate. Există autorităţi care pot să facă asta. Eu am încercat să studiez fenomenul în sine, să prind ceea ce mai poate fi prins. Nu am vrut să fac din asta un scandal sau un artificiu care ar stârni anumite reacţii. Am vrut să fac ceva care să fie înţeles şi într-o mie, şi în zece mii de ani. Dar, pe lângă asta, să mai trezim şi populaţia de astăzi, să le arătăm oamenilor şi altfel de materiale decât cele care apar în presă, care stârnesc doar nişte emoţii de moment.

- „Grădina sovietică” analizează până în cele mai mici detalii tendinţa regimului de a ţine sub control tot ce-l înconjoară. Se urmărea cantitatea. Cifrele erau importante, nu sufletele. Dar omul nu va putea niciodată să genereze mutaţii aşteptate, cu ajutorul radiaţiei. Este ceva ce nu poţi controla, e mai presus de înţelegerea noastră. Nu ştii niciodată ce va ieşi, va fi aberaţie cromozomială, va fi ceva la ce nu te aştepţi. N-am ajuns noi la asemenea performanţe ca să putem înţelege aceste taine. Dar comanda era clară: să se mărească recolta. Şi atunci, sărmanii oameni trebuiau să execute orbeşte această comandă.

- Este aproape identică istoria noastră cu istoria Cernobîlului. Nu suntem doar noi (Moldova – n.e.), este şi Cernobîlul, şi Semipalatinskul, şi toate ţărişoarele în care s-au desfăşurat zeci de experimente şi testări direct pe oameni. Istoria se repetă. Nu e nimic nou în istoria noastră. Păcat că suntem noi cei care trebuie să plătească preţul acestor experimente, pământurile noastre şi biodiversitatea, care a fost practic distrusă. În goana după anumite soiuri, am pierdut ceea ce nu mai putem recupera, cu părere de rău. În timp ce noi încercam să facem fasole albă, se pierdea fasolea aceea care s-a transmis din mână în mână multe sute, mii de ani şi acum e greu să mai găseşti soiuri de aici, din Moldova, adaptate la aceste pământuri, seminţe care se uscau şi erau transmise din băsmăluţă în băsmăluţă.

- Sunt convins că filmul o să stârnească în Moldova multe critici şi nemulţumiri. Şi cuvinte de laudă, bineînţeles. La Sarajevo (documentarul a fost recent prezentat acolo în premieră mondială – n.e.), am avut proiecţia într-o sală foarte mare, cu 350 de locuri. A fost multă lume, a fost aproape plină sala şi am avut dedicate pentru întrebări şi răspunsuri 15 minute. Noi am depăşit jumătate de oră şi moderatoarea a fost nevoită să intervină. Au fost zeci de întrebări, despre film şi detalii ştiinţifice şi tehnice şi personale şi despre Moldova, despre autorităţi şi despre secret, despre tot, tot. Oamenii erau curioşi. Suntem deja în atenţia presei şi, cu siguranţă, o să apară şi mai multe articole. Vrem să facem filmul cât mai vizibil. Din punct de vedere comercial, nu cred că vom avea ceva de câştigat, dar nu acesta-i scopul nostru principal, ci să arătăm că putem face film şi că avem ceva de zis pe plan mondial.